M-am mutat

În sfârșit mi-am rupt pâinea de la gură și mi-am cumpărat un domeniu http://lauragavrila.ro, chiar și hosting. Blogul l-am mutat aici, unde mi-am propus să scriu în fiecare zi - fingers crossed.

Carmen. O poveste despre un pachet de gumă și ochii care nu se văd și nu se uită

Carmen a fost multă vreme prietena mea cea mai bună. Chiar și acum are pătrățica ei în sinea mea, de unde nu o să plece niciodată. Nu am mai vorbit cu ea de mult prea foarte multă vreme. Nu știu ce lucrează, în ce oraș stă, dacă e într-o relație, la ce seriale se uită, dacă mai e vegetariană.
După ce a plecat din țară ne-am promis că o să ne scriem, dar nu am făcut-o decât foarte rar.

Acum multă vreme mi-am făcut un obicei din a nu rupe pachetul de gumă, chiar dacă mai sunt doar două-trei pastile în el. Azi-dimineață, căutând ceva în geacă, am văzut că Andrei și-a luat o gumă din pachetul meu și a rupt parte din pachet (!). M-am supărat instant, fără să-mi dau seama de ce. Până la urmă de ce mă încăpățânam să nu rup hârtia aia? Mi-am amintit în timp destul de scurt despre momentul când am realizat prima dată că nu rup ambalajul. Eram pe cine știe pe unde cu corul și Carmen mi-a cerut o gumă. I-am dat pachetul în care mai erau 3-4 pastile și s-a chinuit foarte mult să extragă una din ele, de-a lungul ambalajului. Când mi l-a dat înapoi a râs și mi-a zis „Mă omoară cum fiecare pachet al tău de gumă ar o istorie întreagă.” Da, it was my thing.

Între timp am ajuns și eu la concluzia că ar fi mai practic să mai rup din hârtie, dar m-am încăpățânat să nu o fac. Nu o fac pentru că îmi amintește de Carmen, de veselia ei, de gălăgia ei, de lipicioșenia ei. Îmi amintește de prostiile pe care ni le povesteam, de vecinul ei sforăitor, de beciul decorat, de cartofi copți, de rochii colorate, de nisip în papuci, de ciorbă nelegată, de haz, de necaz și de mine.

Carmen, mi-e dor de tine.

Prietenie până în awkward și înapoi

Odată cu noua funcție facebook, care îți amintește ce ai făcut fix acum trei ani, mă redescopăr în fiecare zi. Astăzi am găsit videoul ăsta.



Sunt fan (ne)declarat Cold Play și violoncel. (Poveste amuzantă. Un tip a mers într-o biserică la țară și a cântat o piesă la violoncel. A mai mers acolo și în alte ocazii, dar fără violoncel. În una din dățile ăstea o bătrânică la întrebat „Maică, dar cu violul când mai vii?”). Iar „Every Teardrop is a Waterfall” e pe departe în top 5. Ceea ce-mi place la coverul ăsta cel mai mult însă nu e muzica. Cei doi artiști sunt absolut adorabili în prietenia lor. O prietenie care face o călătorie în awkward și înapoi, prietenul tău cel mai bun stând jumate aplecat peste tine, împărțind un violoncel și orice urmă de spațiu intim.
Cei doi cântă împreună încă din copilărie și atât separat cât și împreună sunt muzicieni extraordinar de buni. În ciuda faptului că au vândut nenumărate albume, continuă să faca muzică pentru youtubeni. Alte coolăciuni găsițit pe pagina lor.
Mi se pare genial să ai un prieten căruia în orice moment poți să-i dai un cot în gură fără să se supere și atunci când aproape îți respiră în ureche, să poți face fața asta:

Go 2Cellos! You rock!

Între MindTrap și EarTrap (aka cum să-ți prinzi urechile, dar să te și distrezi)

 „Mica” obsesie pentru jocurile de escape the room i-o datorez fostei mele colege, Oana, care juca non-stop aceste jocuri și la un moment dat m-a virusat și pe mine.
După ce ea și-a schimbat locul de muncă, am continuat eu tradiția de a irosi timpul companiei jucând aceste jocuri.
Vă imaginați, deci, cât de mare și intensă mi-a fost bucuria când am aflat că în București există jocuri de escape the room de-adevăratelea. Like, SO FREAKING AWESOME!!!

Prima aventură într-o cameră obscură din care căutam ieșire am avut-o în toamna anului trecut, dar nu despre asta vreau să vă zic.
Povestea este despre MindTrap un joc de real escape room la care am participat acum două săptămâni.
Nu mai sunt de mult un student amărât, care merge la evenimente pentru bufet, dar trebuie să recunosc că și de încă eram, tot aș fi scos de undeva banii pentru a participa la aventură. Mai ales că prețurile scad cu cât grupul este mai mare.

Locația este destul de aproape de centru (în termeni bucureșteni), pe Dinicu Golescu nr 3, chit că, talentată cum sunt, am reușit să mă pierd și de data asta în drum spre. Ba chiar am tras-o și pe Raluca după mine în acest vortex al dezorientării.

Am fost împreună cu alte 9 persoane, una dintre ele fiind Raluca. Restul au fost strangers in the night. M-am temut că nu o să fiu în elementul meu din cauza asta, eu fiind un șoarece timid. M-am înșelat. Jocul mi-a captat atât de mult atenția, concentrarea și interesul încât am uitat să-mi hrănesc anxietățile sociale. A ajutat la asta și atitudinea echipei de la MindTrap, care păreau să fie oameni foarte ok, deschiși, amuzanți și plăcuți.
Casa în care se desfășoara jocul este una veche, dar modernizată în stil. Mi-au plăcut enorm desenele de pe pereți, atât de la recepție, cât și din camerele de joc propriu-zise. Deh, nu am depășit stadiul de măzgâlit pereții de la 3 ani.

Fără prea mult tam-tam și dramă ne-am despărțit în două echipe și ne-am început călătoria simultan în două ansambluri de escape diferite: Voodoo Room și Outbreak Room. Nu o să vă dau spoilere. Vă zic doar că sunt mișto amândouă și ambele povești, chiar dacă nu foarte complexe, sunt interesante. Singura comparație pe care mi-o permit, față de aventura din toamna trecută, este că povestea jocului nu era foarte prezentă. Atmosfera era foarte fain întreținută de muzica de background, props și, cum vă ziceam, chestii pe pereți, dar ar fi fost și mai goosebumpy dacă am fi știut mai mult din poveste.

Pe scurt despre activitatea în sine, echipa/persoana are 60 de minute să iasă din ansamblu (2 camere) și poate cere până la 4 indicii per cameră.

După terminarea primului ansamblu, ne-am reunit în sala de primire unde ne-am făcut reciproc în ciudă și ne-am ciocnit mai ceva ca la o luptă de cocoși, încercând să ne convingem reciproc care echipă e cea mai tare. Până la urmă am fost aproape la egalitate. Ambele echipe am reușit să ieșim dintr-un ansamblu (diferență de 4 minute) și tot la fel am eșuat să ieșim din celălalt ansamblu.

Înainte de plecare ne-am mai hlizit puțin, am făcut poze și ne-am dat cu părerea. În drum spre casă am luat autobuzul în direcția greșită. Am mers cu el până la capăt și ne-am întors apoi, timp în care am încercat să o conving pe Raluca să mâncăm shawrma de la apusului. N-a vrut. Îi era frică de țigani.

Revelație de 8 martie

Dormeam lângă tine. Nu dormeam pentru că nu puteam să adorm, măseaua de minte își făcea de cap. Tu dormeai de mult. Te țineam de mână pentru că îmi fusese dor de tine. Gândurile jucau prinselea, nu cred că au ținut vreodată cont de expresia ta preferată, cum că noaptea e un sfetnic bun. Îți simțeam palma în palma mea și, nedezmințiindu-mă de sângele moștenit, m-am întrebat în joacă cum ar fi să-ți ghicesc în palmă viitorul. Pipăind liniile și ridurile din mână, încercând să-mi imaginez ce ne aduce viitorul, am avut o revelație. Era sâmbătă seara, trecut de 12 noaptea, și în palma în care am încercat să-ți ghicesc viitorul, dragă mamă, mi-am descoperit trecutul.
Mâinile tale au fost primele care m-au ținut în brațe, care m-au mângâiat, care m-au hrănit și care m-au protejat de frig și de soare prea puternic. Mi-au dat lacrimile încercând să număr în liniile palmei tale toate sacrificile pe care le-ai făcut pentru mine, toate rugăciunile pe care le-ai înălțat pentru mine, toate ciorbele, toate compresele cu apă rece, șosetele înmuiate în oțet, mustrările, toate dățile când te-ai trezit noaptea să mă învelești și toate numele dulci pe care mi le-ai dat.
Te-am strâns mai tare în brațe și am adormit fericită că mă iubești.

Ce-mi doresc de ziua mea

A fost cât pe ce să nu mai fac lista anul ăsta, dar cum era să stric frumusețe de tradiție? Sper marea mea mirare, lista de anul ăsta a venit cu greu și e compusă mai mult din lucruri practice sau adunate din liste mai vechi. M-am întristat puțin. Recitind listele mai vechi, însă, am realizat că au fost și vremuri mai nașpa.

Așadar, ce-mi doresc de ziua mea:

Să nu iasă ponta președinte
3-4 prelungitoare
Pick-up de pe Olx sau așa
Becuri economice
Tabletă grafică
Microscop
Perucă
Pop Rocks
Sertare
Scară Taburet
Ghiozdan / Rucsac
Ștrampi colorați
Șosete lungi și scurte
Cuțite de la magazinul de ștampile de lângă Universal
Ceai
Beanbag

Bulbuc

Bulbuc este o umbră, o umbră neastâmpărată. Chiar ieri a spart o cană, dar n-a vrut. Bulbuc are, nici mai mult nici mai puţin, de 5 ani. Aleargă de dimineaţa până seara, cât e soarele pe cer, şi e tare gâdilicios.

Să vă povestesc cum a spart cana. Pe la ora prânzului dădu buzna în casă, abia respirând, foarte însetat. Alergase toată dimineaţa după un fluture. Se repezi la dulap, scoase cana galbenă şi dădu drumul aşa de tare la robinet, încât stropi tot peretele şi pe el, pe burtică. Umplu cana ochi şi o duse cu lăcomie la gură. Gâlgâlgâl şi apa îi alunecă pe gât şi i se prelinse pe bărbie.

Ce credeţi, nici acum nu avea astâmpăr şi mişca ochii ba la stânga ba la dreapta. Aşa văzu el, cu coada ochiului, o minge roşie, ce se odihnea sub masă. De îndată ce termină de băut, puse cana pe colţul mesei şi se băgă sub masă, să scoată mingea. De cum a pus mâna pe ea, se grăbi să iasă, uitând că se află sub masă. Poc! A dat aşa de tare cu capul, încât masa se clătină şi cana căzu de pe masă. Bulbuc o văzu la timp şi o prinse înainte să se lovească de podea. Răsuflă uşurat şi o puse înapoi pe masă. 

Toată alergătura şi cascadoriile de sub masă îl încălziră pe Bulbuc. Se aşeză, deci, pe scaun şi dădu drumu la ventilator. Vâjjjjjjj. Bulbuc se încruntă. La el abia ajungea un firicel de aer. Se întinse spre ventilator şi-l dădu mai tare. Vâjjjjjjjjjjjjjj, se auzi şi mai puternic. Eh, parcă era mai bine, dar Bulbuc tot nemulţumit era. Se întinse din nou şi învârti de rotiţă până unde scrie cu roşu „Maxim”. O rafală de aer, puternică îl lovi pe Bulbuc în faţă. Strânse din ochi şi se chinui să respire. Clipi des, o dată, de două ori, când deschise ochii a treia oară, văzu cana rasturnându-se de la aerul puternic, şi rostogolindu-se cu avânt spre marginea mesei. Bulbuc sări de pe scaun şi se aruncă pe burtă cu mâinile întinse. Cana, în liberă cădere, se învârti de două ori în aer şiiiii ateriză în mânuţele gogonate ale lui Bulbuc.

Hiuh! „Am reuşit!”, îşi zise el şi aşeză cana în centrul mesei.

Se aplecă să se scuture şi să-şi frece puţin genunchii, căci se cam lovise cu prilejul plonjării. Apoi, se puse din nou pe scaun, dădu ventilatorul mai încet şi se lăsă pe spate cu scaunul. Deodată, auzi zgomot între florile de la pervaz. Ce sa vezi? Era fluturele pe care-l alergase toata dimineaţa. „Te-am prins”, gândi Bulbuc. Vru să meargă tiptil până acolo, dar apoi îi veni o idee mai bună. Băgă mâna în buzunar şi scoase mingea roşie, pe care o aruncă cu toată forţa după flutere. Acesta se feri dibaci iar mingea, mingea mai jucăuşă şi mai bezmetică decât Bulbuc, se lovi de pervaz şi se întoarse cu viteză în direcţia din care a venit. Puf! I-a venit lui Bulbuc, drept în ochiul stâng. Acesta, luat prin surprindere, se dezechilibră şi căzu cu scaunul. În cădere izbi cu picioruşele masa, care se clătină puternic, atât de puternic încât cana se răsturnă iarăşi, se rostogoli şi se izbi cu forţă de podea. Ţăndări s-a făcut.

Bulbuc se dezmetici şi se uită supărat la cioburi, reuşise până la urmă să o spargă. „Off..”, suspină el şi ridică neputincios din umeri. 

Deodată, ii veni o idee! Zâmbi până la urechi, adună în grabă toate cioburile şi se duse fuga şi aduse lipiciul. Cât ai clipi prinse cana la loc, dar din păcate îi lipseau, într-o parte, 5 cioburi micuţe, pe care, oricât le-a căutat, nu le-a găsit. Se intristă din nou, dar nu pentru mult timp. Iată că o nouă idee îi veni în ajutor: „Am să o fac stropitoare!”

[De fapt, umbra jucăuşă este a mea şi pe mine mă cheamă Marius şi mama mi-a zis să nu mai dau vina pe alţii când de fapt toate prostiile le fac eu şi cu umbra mea.]