M-am mutat

În sfârșit mi-am rupt pâinea de la gură și mi-am cumpărat un domeniu http://lauragavrila.ro, chiar și hosting. Blogul l-am mutat aici, unde mi-am propus să scriu în fiecare zi - fingers crossed.

Carmen. O poveste despre un pachet de gumă și ochii care nu se văd și nu se uită

Carmen a fost multă vreme prietena mea cea mai bună. Chiar și acum are pătrățica ei în sinea mea, de unde nu o să plece niciodată. Nu am mai vorbit cu ea de mult prea foarte multă vreme. Nu știu ce lucrează, în ce oraș stă, dacă e într-o relație, la ce seriale se uită, dacă mai e vegetariană.
După ce a plecat din țară ne-am promis că o să ne scriem, dar nu am făcut-o decât foarte rar.

Acum multă vreme mi-am făcut un obicei din a nu rupe pachetul de gumă, chiar dacă mai sunt doar două-trei pastile în el. Azi-dimineață, căutând ceva în geacă, am văzut că Andrei și-a luat o gumă din pachetul meu și a rupt parte din pachet (!). M-am supărat instant, fără să-mi dau seama de ce. Până la urmă de ce mă încăpățânam să nu rup hârtia aia? Mi-am amintit în timp destul de scurt despre momentul când am realizat prima dată că nu rup ambalajul. Eram pe cine știe pe unde cu corul și Carmen mi-a cerut o gumă. I-am dat pachetul în care mai erau 3-4 pastile și s-a chinuit foarte mult să extragă una din ele, de-a lungul ambalajului. Când mi l-a dat înapoi a râs și mi-a zis „Mă omoară cum fiecare pachet al tău de gumă ar o istorie întreagă.” Da, it was my thing.

Între timp am ajuns și eu la concluzia că ar fi mai practic să mai rup din hârtie, dar m-am încăpățânat să nu o fac. Nu o fac pentru că îmi amintește de Carmen, de veselia ei, de gălăgia ei, de lipicioșenia ei. Îmi amintește de prostiile pe care ni le povesteam, de vecinul ei sforăitor, de beciul decorat, de cartofi copți, de rochii colorate, de nisip în papuci, de ciorbă nelegată, de haz, de necaz și de mine.

Carmen, mi-e dor de tine.

Prietenie până în awkward și înapoi

Odată cu noua funcție facebook, care îți amintește ce ai făcut fix acum trei ani, mă redescopăr în fiecare zi. Astăzi am găsit videoul ăsta.



Sunt fan (ne)declarat Cold Play și violoncel. (Poveste amuzantă. Un tip a mers într-o biserică la țară și a cântat o piesă la violoncel. A mai mers acolo și în alte ocazii, dar fără violoncel. În una din dățile ăstea o bătrânică la întrebat „Maică, dar cu violul când mai vii?”). Iar „Every Teardrop is a Waterfall” e pe departe în top 5. Ceea ce-mi place la coverul ăsta cel mai mult însă nu e muzica. Cei doi artiști sunt absolut adorabili în prietenia lor. O prietenie care face o călătorie în awkward și înapoi, prietenul tău cel mai bun stând jumate aplecat peste tine, împărțind un violoncel și orice urmă de spațiu intim.
Cei doi cântă împreună încă din copilărie și atât separat cât și împreună sunt muzicieni extraordinar de buni. În ciuda faptului că au vândut nenumărate albume, continuă să faca muzică pentru youtubeni. Alte coolăciuni găsițit pe pagina lor.
Mi se pare genial să ai un prieten căruia în orice moment poți să-i dai un cot în gură fără să se supere și atunci când aproape îți respiră în ureche, să poți face fața asta:

Go 2Cellos! You rock!

Între MindTrap și EarTrap (aka cum să-ți prinzi urechile, dar să te și distrezi)

 „Mica” obsesie pentru jocurile de escape the room i-o datorez fostei mele colege, Oana, care juca non-stop aceste jocuri și la un moment dat m-a virusat și pe mine.
După ce ea și-a schimbat locul de muncă, am continuat eu tradiția de a irosi timpul companiei jucând aceste jocuri.
Vă imaginați, deci, cât de mare și intensă mi-a fost bucuria când am aflat că în București există jocuri de escape the room de-adevăratelea. Like, SO FREAKING AWESOME!!!

Prima aventură într-o cameră obscură din care căutam ieșire am avut-o în toamna anului trecut, dar nu despre asta vreau să vă zic.
Povestea este despre MindTrap un joc de real escape room la care am participat acum două săptămâni.
Nu mai sunt de mult un student amărât, care merge la evenimente pentru bufet, dar trebuie să recunosc că și de încă eram, tot aș fi scos de undeva banii pentru a participa la aventură. Mai ales că prețurile scad cu cât grupul este mai mare.

Locația este destul de aproape de centru (în termeni bucureșteni), pe Dinicu Golescu nr 3, chit că, talentată cum sunt, am reușit să mă pierd și de data asta în drum spre. Ba chiar am tras-o și pe Raluca după mine în acest vortex al dezorientării.

Am fost împreună cu alte 9 persoane, una dintre ele fiind Raluca. Restul au fost strangers in the night. M-am temut că nu o să fiu în elementul meu din cauza asta, eu fiind un șoarece timid. M-am înșelat. Jocul mi-a captat atât de mult atenția, concentrarea și interesul încât am uitat să-mi hrănesc anxietățile sociale. A ajutat la asta și atitudinea echipei de la MindTrap, care păreau să fie oameni foarte ok, deschiși, amuzanți și plăcuți.
Casa în care se desfășoara jocul este una veche, dar modernizată în stil. Mi-au plăcut enorm desenele de pe pereți, atât de la recepție, cât și din camerele de joc propriu-zise. Deh, nu am depășit stadiul de măzgâlit pereții de la 3 ani.

Fără prea mult tam-tam și dramă ne-am despărțit în două echipe și ne-am început călătoria simultan în două ansambluri de escape diferite: Voodoo Room și Outbreak Room. Nu o să vă dau spoilere. Vă zic doar că sunt mișto amândouă și ambele povești, chiar dacă nu foarte complexe, sunt interesante. Singura comparație pe care mi-o permit, față de aventura din toamna trecută, este că povestea jocului nu era foarte prezentă. Atmosfera era foarte fain întreținută de muzica de background, props și, cum vă ziceam, chestii pe pereți, dar ar fi fost și mai goosebumpy dacă am fi știut mai mult din poveste.

Pe scurt despre activitatea în sine, echipa/persoana are 60 de minute să iasă din ansamblu (2 camere) și poate cere până la 4 indicii per cameră.

După terminarea primului ansamblu, ne-am reunit în sala de primire unde ne-am făcut reciproc în ciudă și ne-am ciocnit mai ceva ca la o luptă de cocoși, încercând să ne convingem reciproc care echipă e cea mai tare. Până la urmă am fost aproape la egalitate. Ambele echipe am reușit să ieșim dintr-un ansamblu (diferență de 4 minute) și tot la fel am eșuat să ieșim din celălalt ansamblu.

Înainte de plecare ne-am mai hlizit puțin, am făcut poze și ne-am dat cu părerea. În drum spre casă am luat autobuzul în direcția greșită. Am mers cu el până la capăt și ne-am întors apoi, timp în care am încercat să o conving pe Raluca să mâncăm shawrma de la apusului. N-a vrut. Îi era frică de țigani.

Revelație de 8 martie

Dormeam lângă tine. Nu dormeam pentru că nu puteam să adorm, măseaua de minte își făcea de cap. Tu dormeai de mult. Te țineam de mână pentru că îmi fusese dor de tine. Gândurile jucau prinselea, nu cred că au ținut vreodată cont de expresia ta preferată, cum că noaptea e un sfetnic bun. Îți simțeam palma în palma mea și, nedezmințiindu-mă de sângele moștenit, m-am întrebat în joacă cum ar fi să-ți ghicesc în palmă viitorul. Pipăind liniile și ridurile din mână, încercând să-mi imaginez ce ne aduce viitorul, am avut o revelație. Era sâmbătă seara, trecut de 12 noaptea, și în palma în care am încercat să-ți ghicesc viitorul, dragă mamă, mi-am descoperit trecutul.
Mâinile tale au fost primele care m-au ținut în brațe, care m-au mângâiat, care m-au hrănit și care m-au protejat de frig și de soare prea puternic. Mi-au dat lacrimile încercând să număr în liniile palmei tale toate sacrificile pe care le-ai făcut pentru mine, toate rugăciunile pe care le-ai înălțat pentru mine, toate ciorbele, toate compresele cu apă rece, șosetele înmuiate în oțet, mustrările, toate dățile când te-ai trezit noaptea să mă învelești și toate numele dulci pe care mi le-ai dat.
Te-am strâns mai tare în brațe și am adormit fericită că mă iubești.

Ce-mi doresc de ziua mea

A fost cât pe ce să nu mai fac lista anul ăsta, dar cum era să stric frumusețe de tradiție? Sper marea mea mirare, lista de anul ăsta a venit cu greu și e compusă mai mult din lucruri practice sau adunate din liste mai vechi. M-am întristat puțin. Recitind listele mai vechi, însă, am realizat că au fost și vremuri mai nașpa.

Așadar, ce-mi doresc de ziua mea:

Să nu iasă ponta președinte
3-4 prelungitoare
Pick-up de pe Olx sau așa
Becuri economice
Tabletă grafică
Microscop
Perucă
Pop Rocks
Sertare
Scară Taburet
Ghiozdan / Rucsac
Ștrampi colorați
Șosete lungi și scurte
Cuțite de la magazinul de ștampile de lângă Universal
Ceai
Beanbag

Bulbuc

Bulbuc este o umbră, o umbră neastâmpărată. Chiar ieri a spart o cană, dar n-a vrut. Bulbuc are, nici mai mult nici mai puţin, de 5 ani. Aleargă de dimineaţa până seara, cât e soarele pe cer, şi e tare gâdilicios.

Să vă povestesc cum a spart cana. Pe la ora prânzului dădu buzna în casă, abia respirând, foarte însetat. Alergase toată dimineaţa după un fluture. Se repezi la dulap, scoase cana galbenă şi dădu drumul aşa de tare la robinet, încât stropi tot peretele şi pe el, pe burtică. Umplu cana ochi şi o duse cu lăcomie la gură. Gâlgâlgâl şi apa îi alunecă pe gât şi i se prelinse pe bărbie.

Ce credeţi, nici acum nu avea astâmpăr şi mişca ochii ba la stânga ba la dreapta. Aşa văzu el, cu coada ochiului, o minge roşie, ce se odihnea sub masă. De îndată ce termină de băut, puse cana pe colţul mesei şi se băgă sub masă, să scoată mingea. De cum a pus mâna pe ea, se grăbi să iasă, uitând că se află sub masă. Poc! A dat aşa de tare cu capul, încât masa se clătină şi cana căzu de pe masă. Bulbuc o văzu la timp şi o prinse înainte să se lovească de podea. Răsuflă uşurat şi o puse înapoi pe masă. 

Toată alergătura şi cascadoriile de sub masă îl încălziră pe Bulbuc. Se aşeză, deci, pe scaun şi dădu drumu la ventilator. Vâjjjjjjj. Bulbuc se încruntă. La el abia ajungea un firicel de aer. Se întinse spre ventilator şi-l dădu mai tare. Vâjjjjjjjjjjjjjj, se auzi şi mai puternic. Eh, parcă era mai bine, dar Bulbuc tot nemulţumit era. Se întinse din nou şi învârti de rotiţă până unde scrie cu roşu „Maxim”. O rafală de aer, puternică îl lovi pe Bulbuc în faţă. Strânse din ochi şi se chinui să respire. Clipi des, o dată, de două ori, când deschise ochii a treia oară, văzu cana rasturnându-se de la aerul puternic, şi rostogolindu-se cu avânt spre marginea mesei. Bulbuc sări de pe scaun şi se aruncă pe burtă cu mâinile întinse. Cana, în liberă cădere, se învârti de două ori în aer şiiiii ateriză în mânuţele gogonate ale lui Bulbuc.

Hiuh! „Am reuşit!”, îşi zise el şi aşeză cana în centrul mesei.

Se aplecă să se scuture şi să-şi frece puţin genunchii, căci se cam lovise cu prilejul plonjării. Apoi, se puse din nou pe scaun, dădu ventilatorul mai încet şi se lăsă pe spate cu scaunul. Deodată, auzi zgomot între florile de la pervaz. Ce sa vezi? Era fluturele pe care-l alergase toata dimineaţa. „Te-am prins”, gândi Bulbuc. Vru să meargă tiptil până acolo, dar apoi îi veni o idee mai bună. Băgă mâna în buzunar şi scoase mingea roşie, pe care o aruncă cu toată forţa după flutere. Acesta se feri dibaci iar mingea, mingea mai jucăuşă şi mai bezmetică decât Bulbuc, se lovi de pervaz şi se întoarse cu viteză în direcţia din care a venit. Puf! I-a venit lui Bulbuc, drept în ochiul stâng. Acesta, luat prin surprindere, se dezechilibră şi căzu cu scaunul. În cădere izbi cu picioruşele masa, care se clătină puternic, atât de puternic încât cana se răsturnă iarăşi, se rostogoli şi se izbi cu forţă de podea. Ţăndări s-a făcut.

Bulbuc se dezmetici şi se uită supărat la cioburi, reuşise până la urmă să o spargă. „Off..”, suspină el şi ridică neputincios din umeri. 

Deodată, ii veni o idee! Zâmbi până la urechi, adună în grabă toate cioburile şi se duse fuga şi aduse lipiciul. Cât ai clipi prinse cana la loc, dar din păcate îi lipseau, într-o parte, 5 cioburi micuţe, pe care, oricât le-a căutat, nu le-a găsit. Se intristă din nou, dar nu pentru mult timp. Iată că o nouă idee îi veni în ajutor: „Am să o fac stropitoare!”

[De fapt, umbra jucăuşă este a mea şi pe mine mă cheamă Marius şi mama mi-a zis să nu mai dau vina pe alţii când de fapt toate prostiile le fac eu şi cu umbra mea.]

3 oameni, 15 lei si o reteta

Am mintit. Nu eram 3, eram doar eu si nu aveam 15 lei. Aveam lire. Putine. Mi'am cumparat paste, ton, ceapa si branza topita. Am mancat 2 zile din ele.
Aseara, fiindu'mi teribil de foame, mi'am amintit de reteta si am refacut'o cu aproximativ 15 lei.
Asadar, o punga de paste fusili. Am luat fusili pentru ca'mi place cum suna, dar cred ca merge foarte bine si cu melcisori sau tuburi. Imi imaginez ca intra sosul bine in ele. Apoi, o ceapa, putin usturoi, o conserva de ton si o cutie de almette.
Calesti ceapa si usturoiul in putin ulei din conserva, adaugi tonul si la urma branza topita si amesteci pana se face totul o crema. Intre timp pastele s'au fiert si dupa ce le scurgi le amesteci cu sosul.
Daca te simti bogat poti adauga si un ardei kapia taiat cubulete.

Lost and found

Working at a "lost and found" wasn't Tim's first choice. However he could do his own hours and it was quiet most of the time. This would be a perfect place for him to start working on his book. Or so he thought, because this was no ordinary ”lost and found". It was so fascinating and mindbogglingly that in no less than one month Tim managed to write no more than one sentence.
At a first glance the place looked like an old and forgotten attic. There were big and small brown cardboard boxes scattered all over the place. In this boxes and on shelves you could find just about as much stuff as you can imagine. Objects of all kind and colors, tiny and big, some of them had no real value. Like ticket stubs or bottle caps. There was also a big box with photos of places. And this box made Tim wonder the most.

Like any other person, he started rifling through the stuff and tried to make sense of what this place was.
The first time a person came in Tim was even more confused. It was a young woman with blonde hair and red puffy eyes, like she's been crying. Tim immediately thought that she must have lost something of value and asked her if he could help. The woman didn't as much as glance at him, but went straight to a box in the corner and picked up a train ticket. Tim couldn't help but stare at her, for it seemed that the woman has been there several times before. She looked at the ticket intensely and then started crying quietly. Tim didn't know what to do. He never knew what to do when women cried. It was for him like driving on an unknown road with fog weather. But before he could decide what to do she left.

Soon enough another woman came in and took from one of the shelves a piece of a cable, sighed and left.

Tim realized that it was mostly women that visited and revisited the "lost and found". From time to time a man would come in, greet politely, pick up a photo of a place, stare at it, shake his head and then leave. Although, once, he saw a guy cry and hit one of the walls. That really scared Tim. He just got used to the queerness of the visits and then this happened. He picked up the phone to call the police and just then the manager came, like from nowhere, and put his arm on the man's shoulder and said "Soon it will be ok".
After the man left, a bewildered Tim asked the manager 

"What is this place? Who are these people? Where does all this stuff come from?"

The manager, an old man who seemed to know everything but the location of his glasses, said with a bitter-sweet smile "Sit down."
"My dear boy, this is a place of lost loves. All this stuff are mementos of the last time two people who were in love talked. This people that come in here, they are helpless that's why they come in here so often, they are not over it, they are nostalgic, they suffer, they need to cry..."

Tim's eyes got bigger and bigger. He was amazed and at the same time still confused.

"But what about the 'found'? Why in the world is this place called 'lost AND found' ?"

The old man sighed and as he stood up to leave said "Hope never loses faith in love and miracles. Who knows, maybe one day we will witness one" And he left.

Tim's brain started to make fast connections. He now understood the pattern and rhythm of the visits. He understood why it was mostly women who came in and weird enough he understood why this one time an arrogant girl came here and showed a picture to her current boyfriend.
Suddenly all that worthless stuff became as precious as gold and Tim felt rich and proud that he could be the guardian of lost loves. He proceeded to look through the pictures but now he saw them completely different. He tried to imagine all the stories that took place in those pictures. A train station. A courthouse. A restaurant. A busy street corner. A mall. A bench in Central Park. Tim felt his heart break into thousands of pieces. It was his bench. Their bench. It was the bench where he met Jane, a shy girl, with brown hair and a long scarf.
Ten years ago. It was a cloudy and cold day in March, but Tim decided it was spring and that he would go for a walk without a jacket. Jane was the only other person he saw in Central Park without a jacket so he sat down on the same bench she was sitting on. She loved spring too. They talked about everything and nothing. They laughed about something but he couldn't remember what about. They played truth or dare and a prank on a grumpy old lady. As this memories stumbled and tumbled, tears filled his eyes and all the three wonderful years they spent together came back to him. The warm hugs, the food, the games, the laughing, the presents, the crying, the silly dancing, the butterflies, that dreadful day he told her he has to move to California, the bench. The bench where they shared a last pretzel and a kiss.
Tim was crushed.
He cowered under the counter and started to cry still holding the picture. Questions started fighting in his head "Why didn't I call her? Why didn't I tell her to come with me? Why didn't I ask her to marry me?" They were so loud that he didn't even hear the door and the woman coming in. She looked around, heard someone crying and went in the direction of the sound.

"Hello? Anyone here?", she said as she bent down to see the person behind the counter.

Tim felt something tickling his ears. He looked up and saw a long scarf coming from above and that scarf belonged to a shy girl with brown hair. 

She found him.

Love found Tim.

Tagadam, tagadam, peste viaţa şi normalitate

Am mai scris eu despre trenuri si oameni in trenuri, dar nimic nu se compară cu ce am trait in personalul Bucureşti-Feteşti de la 18 si 10 fix.

Am ajuns devreme la gară, dar am stat pe o terasă la umbră. Greşeala nr. 1. La fără 10, cand am urcat in tren, nu mai era loc de mulţimea de puradei si nepuradei, cu dinţi, fără dinţi, toţi transpirati. Stăteau si pe rastelele de bagaje. Nu sunt rasistă, dar 'ai de capul meu, unde sunt zilele in care epidemiile mai făceau o selecţie naturala?

Am întrebat din compartiment in compartiment dacă au locuri libere. N'aveau. Ce nu ştiam eu e că trebuia sa negociez pentru un loc. Frecându'ma de'a lungul culoarului de toate epidermele am ajuns in ultimul vagon, in dreptul ultimului compartiment. Două persoane înăuntru, un tip in uşă. Norocul meu. I s'a părut că sunt drăguţă si mi'a făcut cu ochiul sa intru. Instant mi'au trecut 23 de scenarii prin cap in care mi se vindeau organele. De cum m'am aşezat doamna din faţă m'a luat la întrebări si m'a certat că mi'am luat bilet.
In momentul asta mi'am zis 'nu'i aşa rău'. Greşeala nr 2. De cum a pornit trenul a început si viaţa feroviara de zi a acestor oameni.
Doamna din faţă s'a ridicat, a scos hainele din geanta de rafie si nu s'a mai întors. La scurt timp a apărut un nene care vindea dintr'un sac, nu alta, caşcaval, pateu si salam. Daca luai mai multe primeai si pungă. Stil.
Nu s'a lăsat mult aşteptată nici tanti care vindea seminţe si 'bastoane'. In cel mai scurt timp podeaua a fost acoperită de coji de seminţe, aerul umplut de fum de ţigară si sa vă mai zic se manele? Nu cred că are rost.

Hopa, a apărut naşul. Acum e acum. Singura din compartiment cu bilet si as baga mâna in foc că din tot trenul, din moment ce controlorul a trebuit sa'si caute compostorul in geantă. Nimic despre ţigări, despre seminţe, a adunat banii si a plecat.

Ma apuc de citit. Curent mare, uşile, geamurile deschise, ai zice că ne aflăm intr'un container pe şine.
Trece un accelerat pe lângă noi. Zgomotul infernal ar fi fost de ajuns sa dai in incontinenta urinara, dar pe neaşteptate si violent a căzut lampa din tavan, abajurul, mai bine zis. Am înţepenit pe scaun in timp ce restul râdeau. Ce'au făcut cu el? L'au aruncat pe geam.
Ei bine, in acest moment am decis sa scriu.
Vreau sa recitesc si sa'mi amintesc de acest tren in care lumea circulă la bustul gol, fumează peste tot, se iau la bătaie si poţi cumpăra orice.
Totul la un leu. La naş.

Sunt fraiera si se vede de la o poştă

In august m'am mutat in Drumul Taberei si până la sfârşitul lunii nu am reuşit sa'mi iau abonament de RATB. Imi tot incarcam periodic călătorii si le si validam.

Se face că in una din ultimele zile ale lunii ma târam spre muncă printre pensionari si ai lor nepotei. Era una din zilele alea in care ma certam cu depresia si cheful, lipsa lui. Mi'as fi dorit sa ma uit in gol, dar dacă faci asta in autobuz lumea crede că te holbezi la ei.
Aşadar, neprivind in gol am văzut o bunica cu un nepotel care tot invartea in mână un sul de hârtii de un leu de care părea sa fie foarte mândru. Mai mult de atât, era atât de fascinat de ei încât nu auzea ce'i spunea bunica. Drept urmare a fost certat si i s'a spus sa'si bage banii in buzunar. I'a băgat. Ce era sa facă? Cu bunica nu te pui.

Vrum vrum, autobuzul a ajuns la Cişmigiu, unde au coborât cei doi. I'am urmărit cu privirea, pentru ca'mi plăcuse pustiul, si am văzut că atunci când a coborât i'au căzut banii. N'am stat sa ma gândesc. Am sărit de pe scaun, am luat repede banii de pe jos si am coborât repede după ei. N'am apucat sa le văd reacţia pentru că m'am întors sa urc înapoi, dar n'am mai apucat.
'Super' mi'am zis trantindu'ma pe bordură. Autobuzul plecase iar bunica dispăruse si ea cu nepotul de'o aripã.
Puţin mai târziu a venit un alt autobuz. Am urcat si am vrut sa validez cardul. Nu mai aveam nimic pe el. 'Grozav' am auzit in spatele meu. Erau controlori in autobuz. Între timp îmi pasa aşa de puţin de ziua in desfăşurare încât nu mai conta. Cu toate astea, stăteam cam prost cu banii si am încercat sa'i explic controloarei ce s'a întâmplat. Si m'am mirat. Se uita înţelegător la mine, ba chiar m'a lăudat pentru fapta mea cea bună. Mi'a zis apoi că nu'mi da amendă, îmi scrie doar un avertisment 'ca o vede camera'. Si ştiţi ce? Am crezut'o. Dintr'o data ziua se luminase. Nici nu m'am uitat la ce mi'a scris. Mi'a urat o zi bună si servici uşor. Am sunat'o pe mama sa'i zic 'uite ce om de treabă am întâlnit in Bucureşti.. Cine ar fi crezut?' Ziua mi'a rămas senină până seara. De fapt, până duminică, când m'a sunat mama sa'mi zică despre amenda care a ajuns prin poştă 2 luni mai târziu. Amenda de la sfârşitul lui august.
Duminica am fost încruntată toată ziua. Nu pentru că acum trebuie sa plătesc 100 in loc de 50 ci pentru că o persoană mi'a dovedit că dacă am încredere in oameni sunt fraierã.

Ce-mi doresc de ziua mea

Na, că e iarăși acea perioadă a anului. Nu știu dacă e vârsta sau altceva, dar parcă îmi e rușine să vă zic ce-mi doresc de ziua mea. Bine, până la urmă tot trebuie să vă zic pentru că o să vă invit să mâncați prăjituri. Așadar, îmi doresc

Șa confortabilă
Tibiere (nu de material elastic. S)
Mănuși (în genul ăstora)
Coș de bicicletă (frontal)
Șosete scurte (nu extrem) și lungi
Rame ochi pisică
Căciulă mișto
Cartea asta
Tabletă grafică (nu cine știe ce rachetă)
Papuci de casă întregi
Ramă foto, nekitschoasă
Pantaloni snowboard
Partituri Disney (pentru pian)
Ouă Kinder
Hrean
Miere
Periuță de dinți cu motor
Parfum de liliac (Yves rocher)
Microscop
Pijamale moi
Perucă
Pop rocks
Mănuși de bicicletă
Card SD 16 gb-ish

Scriu aici, deşi ştiu că nimeni nu mai citeşte bloguri. Stăm toţi pe facebook. Şi nu-s nici cine ştie ce formator de opinie.
Iarăşi povestea cu câinii vagabonzi, care au omorât un copil. În fiecare sezon se întîmplă o treabă din asta. Toate ziarele publică statistici despre oameni muşcaţi, număr de câini vagabonzi etc. Lumea comentează revoltată, prieteni buni cu opinii diferite încep discuţii în contradictoriu, lumea exagerează din toate direcţiile. După câteva zile-o săptămână subiectul se răceşte şi nimănui nu-i mai pasă. Eventual se va mai face un val mic când ceva pseudo-vedetă se va plânge de problema câinilor maidanezi. Sezonul ăsta am ales, iniţial, să nu mai intru în astfel de discuţii.
Da, iubesc câinii, de altfel toate animalele. Da, mă opresc seara, după o ploaie şi culeg melcii de pe trotuar şi-i pun in iarbă. Da, mănânc carne.
Nu ştiu dacă are legătură cu venirea toamnei sau creşterea în ani, dar de data asta m-am dat înapoi şi m-am uitat la imaginea de ansamblu.
Sunt rea şi suntem răi. Indiferent dacă vrem toţi câinii morţi, toţi câinii sterilizaţi sau liberi pe stradă.
Nu e suficient să nu faci rău ca să fii bun. Dacă nu faci bine eşti tot rău. O lume mai civilizată, mai umană, începe cu a face bine. Nu pot să cred că poţi pune bazele unui oraş, unei lumi mai curate, mai civilizate, cu un omor în masă.Şi sper să nu am niciodată nimic de a face cu vreunul din oamenii care se laudă pe facebook că dacă ar avea o armă ar împuşca toţi câinii.
Dincolo de asta, mai cred că nu ne cunoaştem cu adevărat. Poate că am văzut prea multe filme şi am citit prea multe cărţi despre lumi antiutopice, dar cred că tot ce ne lipseşte pentru a ne dezvălui cu adevărat sunt nişte situaţii extreme. Atunci o să vedem cum mămica casnică şi tăticul plin de umor şi generozitate şi colegul de treabă şi eu ne transformăm în ceea ce suntem. Atunci o să se vadă cine e om bun şi cine e om rău.

Pentru Andrei

Am scris pe blog.

Patru roţi, un soare şi un câine

Sunt delăsătoare şi nu trebuie să-mi fii prieten apropiat ca să ştii asta despre mine. Aşa că, azi-noapte am încercat să lucrez tot ce am lăsat pe mâine vreme de o lună.
Cam pe la şase m-am gândit că ar fi cazul să trec pe acasă să fac un duş.
Trafic de la Universitate la Unirii, nu chiar aşa cum zice Vama, dar cert e că nimeni nu zâmbea.
Ajung pe gârlă, bag viteză, căci am descoperit că în adidaşi pedalezi mai bine decât în balerini.
Zâmmm, zâmmm, zâmm. Trag cu ochiul la soare şi văd pe partea cealaltă de gârlă un nene, 50 şi ceva de ani, tot pe două roţi.
Pedalez ostentativ mai tare. Se uită la mine, mă uit la el şi începem să pedalăm ca nişte manguste fără viitor, trecând prin bălţi şi sărind peste canale.
La un moment dat mă apropii de cartierul ăla rezidenţial bun de filmat poveşti de groază şi ştiu că acolo este un căţel blegoman, care uneori mă latră, alteori nu. Nu are nici un tipar. Îi place războiul psihologic. Încetinez aşadar. Oponentul meu mă vede şi o lasă mai uşor până îl ajung din nou din urmă.
Continuăm să pedalăm, am obrajii roşi şi abia respir. Ţin cu gura închisă pentru că la ultima tură am servit un biftec de muscă. Dar nu-mi pasă. Mi se întâmplă cel mai genial lucru posibil. Trăiesc cât de intens pot ultima sută de metri.
Ajungem la Autovit, nenea face stânga, eu fac dreapta. Soarele rămâne între noi.

Prăjitură cu căpşuni sau alţi monştri zemoşi

3 ouă
400g făină
200g zahăr
1 praf de copt
1 zahăr vanilat (opţional: încă 2 pentru a pune căpşunile la însiropat)
150ml ulei
nişte lapte
căpşuni, prune, rabarbăr, piersici etc

Ouăle. Le dai cu capul de ceva, să se spargă şi le separi cu ură interiorul: gălbenuşurile într-un castron înalt, albuşurile în altul. Gălbenuşurile îngroapă-le  în cele 200 g de zahăr şi arată-le mixerul până le citeşti frica în ochi. Bate-le până devin una cu zahărul, o pasta albicioasă.
Până să se dezmeticească adaugă uleiul, făina, praful de co,pt (tinde să se ascundă pe după oale, să uiţi de el), zahărul vanilat şi lapte, să curgă laptele (în acest punct poţi râde malefic sau şi mai devreme ordinea în care le pui nu e importantă).
Ştii ce e de făcut. :|
Mixerul.

Între timp sau înainte pune un sclav să taie fructele cât de cât acceptabil. Dacă nu ai sclav, poţi să o faci şi tu. Eu am pus căpşunile la însiropat cu 2 pliculeţe de zahăr vanilat pentru că îmi place să văd cum se scurge viaţa din ele, dar şi pentru că erau acrişoare.

Încinge cuptorul, fără milă. Pe la 150 de grade. Toarnă aluatul într-o tavă înaltă şi dă-l la cuptor pentru cca 20-30 min.

Scoate tava, cu mâinile goale dacă eşti Yeti, altfel cu mănuşi sau prosop. Aşează fructele la culcare, cel puţin aşa cred ele heheheeee (acelaşi râs malefic). Mie îmi place să le pun când aluatul e cât de cît moale, să se lase în el, să simtă durerea. Trebuie avut grijă sa nu fie prea moale să nu rămână crud în jurul fructului.

Înapoi la cuptor pentru încă 10 min.

În timp ce fructele urlă în cuptor şi bat în geam ia albuşurile, ameţeste-le cu două linguri de zahăr şi mixerul pe ele până se fac o ditamai spuma, ţeapănă. Nu te speria, albuşurile sunt nişte dubioase, le place bătaia.

Tava din nou afară. Fructele vor fi moarte până în acest moment. Înveleşte-le cu pătura de spumă albă şi se vor întoarce în cuptor pentru încă 3-5min,până se coace puţin păturica.

Tava afară. Stinge cuptorul, asta dacă nu mai ai alte planuri machiavelice. Lasă prăjitură să se răcească. Apoi...
Ştii ce-i de făcut :|
Cuţitul.

Fitilul are două capete

Şi al meu, desigur. Diferenţa e că la unii arde mai repede, iar la alţii mai încet. Da' de aprins se aprinde la fel la toţi, zic eu.

In lumina acestui fapt vă povestesc de acum 7 ani, când eram anul I la facultate. Era februarie şi aveam primul meu examen. Învăţasem vreo trei zile pentru el. The enthusiasm was great with this one. Atunci and never again.
Eram in livada poştei şi îmi era teamă sa nu întârzii. Am decis sa iau un taxi, dar deşi erau multi clienti, nu era nici o maşină. Şi cum venea o maşină mi'o lua altcineva înainte. Mi aprinsese fitilul dar ardea greu.
Sa fi tot stat vreo jumate de ora când fitilul a ajuns la capăt şi când a venit următoarea maşină şi un cuplu a vrut sa urce, m'am încruntat, am marsaluit până acolo, i'am luat mâna tipului de pe portiera, m'am uitat in ochii lui şi ţinându'l încă de mână i'am zis 'asta e taxiul meu'. N'a reacţionat nicium, doar a bolborosit nişte scuze. Nu le'am auzit. Mă suisem in maşină şi până sa ajung la facultate a început sa miroasă a fum. Mi se stinsese fitilul.

P. S. Presimt ca in viitorul apropiat o sa iau un taximetrist de mână şi o sa'i spun "asta e strada mea"

Typo3 4.7 Images don't resize

Of course this problem occurred because there was no ImageMagick available on the server.

However, this problem can easily be solved by installing alt_gd_magick. Jut make sure your GD is enabled, the version is 2.x and that it support all image types you use. You can check it by running a phpinfo file. (Make a phpinfo.php file in your root folder and inside write phpinfo(); between php tags)

Dacă îngerii ar bea

Daca îngerii ar bea ar spune 'Mai ştii când era sa te calce maşina şi eu te'am salvat? Ah, ce vremuri.

Erai mic şi prost şi credeai că există iubire fără sfârşit. Şi nu numai că credeai mai şi spuneai in gura mare. Şi cine ti'a şters toate lacrimile? Eu că, deh, sunt înger. Hai, mai toarnă un pahar.

Mai ştii când nu exista nimic relativ in lumea ta? Şi acum? M'ai innebunit când te plângi de ce minte îngustă aveai atunci... Că doar de'aia m'am apucat de băut. Hai, nu fă faţa aia.
Am avut şi vremuri bune când am râs cu lacrimi şi când am plans cu zâmbete. Da, da, nu te fă că nu'ti aminteşti. Ee, uite, aşa esti tu, nimic nu te mulţumeşte şi sa ştii că nu e vina mea. Nu eu te'am învăţat ce înseamnă mediocru. Singur te'ai uitat in dex. Zi'mi şi mie, cine te pune sa te regăseşti in definiţia altcuiva? Ha? Ti'am tot zis, defineşte'te singur. Ei hai, sa nu cazi acum pe gânduri. De asta nu'mi place sa beau cu tine, nu ai haz. Şi vezi cu scaunul ăla, că nu am chef sa lucrez peste program. Toarnă.

Îţi place primăvara, aşa'i? Şi mie. Nici nu mai ştiu dacă eu te'am învăţat sau tu pe mine sa trăieşti primăvara cu toată fiinţa. Te ştiu eu, zilele astea o sa începi sa speri şi o sa visezi si zâmbetul o sa'ti rămână pe buze, fără sa vrea sa plece, cum lumină refuză sa plece chiar şi după 6. Bata'te norocu', iar devin poetic.

Nu e rău. Lasă, e bine sa fie primăvară, cu oameni vechi şi noi. Ştiu eu ce ai pe suflet, dar nu pot sa te ajut. Nu te pot feri decât de ce e in afara ta, ti'am mai spus asta. Oricum, orice va fi, nimic nu e o tragedie decât dacă e o tragedie. Şi de astea am eu grijă.

Mai e ceva in sticlă? Da incoa'. Hai, destul am vorbit, deschide inima şi mintea. E primăvară, idei, momente şi oameni răsar de peste tot. Ieşi afara şi culege, dar ai grijă pe unde umbli, eu trag un pui de somn.'

Aschia îşi ia avant şi sare departe de trunchi. O poveste tristă, redundantă şi recurentă

Aschia îşi ia avant şi sare departe de trunchi. Sau cel puţin aşa crede. Şi de ce ar vrea sa sara departe de trunchi? Nu tot timpul, dar se întâmplă. Nu'i place cum vorbeşte trunchiul, nu'i place cum îşi educă aschiile şi crede că asta e singură şansă pentru aschiile proprii, sa sara departe. Ce nu ştie aschia e că nu poţi contrazice înţelepciunea populară şi nici cea genetica.

La distanţă fiind, mai devreme decât s'ar fi aşteptat, se găseşte într'o situaţie in care cel mai bun comentariu i se pare o expresie a trunchiului. Astfel se trezeşte zicând 'te mănânc cu fulgi cu tot' si in secundă următoare, vrând sa se dezică, adaugă, 'vorba trunchiului'. Phew. S'a liniştit. Nu e vorba ei, e clar. Situatiile continuă sa se repete şi expresiile se tot repetă şi ele, astfel încât vorba trunchiului, nu, nu devine vorba aschiei. Dar nu mai adaugă in coadă "vorba trunchiului", ar fi redundant pentru cei din jur. Ce nu ştie aschia e că, cei din jur ii atribuie ei vorbele şi la fel de nebagatoare de seama e şi cu înfăţişarea ei. Pe zi ce trece se îngraşă şi aduce tot mai mult a trunchi.

Apoi, într'o zi, însorită sau ne, trunchiul moare şi aschia, trunchi la rândul ei de'acuma, pentru o vreme va adaugă la sfârşitul expresiilor "vorba trunchiul, Dumnezeu sa'l ierte". Ea încă se gândeşte că nu sunt vorbele ei, dar nu pentru mult timp. Ce o trezeşte la realitate? Intr-o altă zi, nu îndepărtata, îşi vede aschia luându'şi avânt.

Sfârşit alternativ fericit: cu fiecare generaţie de aşchii trunchiul primordial se îndepărteaza tot mai mult de pădure