De ce e bine acasa

Acasa e bine pentru ca e becu' aprins si pentru ca ciorba e calda. E bine pentru ca patul e facut si daca iti e frig nu trebuie sa te duci singur dupa patura. E bine pentru ca Zdrelica se ascunde la incheietura cotului si pentru ca Tascha te linge pe maini si mananca conopida murata cu tine. E bine pentru ca toti se bucura sa te vada si mergi la masa la prieteni, mananci paste dintr-un lighean si bei limonada din acvariu. E bine pentru ca partia e la 10 minute de casa si pentru ca la 10 minute de partie e casa.
Eh, cel putin am venit cu personalul, care nu inceteaza sa ma uimeasca. Este o lume in sine, o lume nebuna si amuzanta.
Buna seara, Bucuresti

Despre viaţă şi gări (Între realitate şi ficţiune)

De când m-am mutat în Bucureşti sunt des în gări şi în trenuri, între Braşov şi Bucureşti, între două lumi, între realitate şi ficţiune(o să vă explic odată care-i treaba).

Trenurile opresc in gări şi stau o vreme mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cât de importantă e staţia. Lângă unii oameni zăboveşti mai mult timp, poate chiar ani, lângă alţii mai puţin.

Am văzut multe gări mici, pitoreşti, în felul lor. Pe o plăcuţă, alb pe albastru, cu mici pete de rugină, numele gării. De plafon, ghivece cu muşcate, agăţate. Roşi, albe şi roz. Curgătoare. Geamuri prăfuite, cu tocuri de lemn vopsit în verde crud. Bănci vişinii, scorojite. O tâşnitoare sau două. Plăci maro pe jos. Peroanele sunt asfaltate. Ici şi colo, aceleaşi scaune vişinii.

Nu orice tren opreşte în astfel de gări. De asta îmi place mie să merg cu personalu'. Intercity, Rapid, nu opresc. Acceleratul opreşte din când în când. Unele trenuri se cred prea importante pentru anumite gări. Mi s-a întâmplat şi mie, chiar şi în personal, să nu observ o staţie, să nu vreau să opresc într-o staţie, să vreau să plec mai repede. Chiar şi aşa, unde a fost gară, trenul a oprit. E bine aşa. Din fiecare gară rămâi cu ceva, înveţi ceva. Poate că o să te înveţe să gândeşti mai mult, poate o să-ţi amintească cum e să zâmbeşti circular. Poate că o să regăseşti părţi din tine acolo, poate că o să reinventezi bucăţi din tine acolo şi poate, doar poate, o să laşi o parte din tine acolo. Uneori, rar, o să fie soare în gară, chiar şi după apus. AStfel de gări, sunt gări pe care ai impresia că le ştii de o viaţă.

O să fii surprins, dar sunt gări din care nu ai mai vrea să pleci. De când eram mică am o dificultate în a-mi da seama când pleacă trenul din gară. Pleca trenul meu? Pleca trenul de vis-a vis? Gara?
Ştii sentimentul, când te uiţi pe geam şi peisajul se mişcă. Dacă te ia foarte prin surprindere, ameţeşti puţin. La asta se adaugă şi confuzia că încă nu ţi-e clar cine pleacă. Şi orcine ar fi, de ce pleacă?
Trenul tău pleacă. De ce? Nu ştiu. Pentru că vine alt tren în gară, pentru că gara hotăreşte, pentru că tu hotărăşti, pentru că nu hotărăşte nimeni şi pleci, pur şi simplu..
Mie, fără excepţie, mi-a părut rău după toate gările din care am plecat. De fiecare dată, mi-am lipit nasul de geam şi m-am uitat în urmă până mi s-a strâmbat gâtul, zâmbind, încruntată sau lăcrimând, cu un gând întreg:"o să mă reîntorc aici".
În rest, frânturi de gânduri şi simţăminte. O bucată de cablu, o sesiune din anu' I, gura obosită de la zâmbit, cremă de vanilie, leagăne sub Tâmpa, o pajişte franceză, bicicleta dezechilibrată şi hohote de râs, un covor plin de scame, ochiuri şi ketchup Heinz, miros de liliac, sărit peste bara la metrou, paste cu măsline verzi, apus sur le pont d'Avignon, miros de fân şi pantaloni roşi, jumate de noapte de bancuri, febră şi cele mai calde îmbrăţişări, poveşti despre legionari, un carnet roşu, gâdilat, hârtie albastră, cărţi norocoase, glume cu polinominale, tălpi mângâiate, miros de cămaşă, supă de roşii şi gara se face tot mai mică.

Duminică eram in accelerat. A oprit într-o gară. Doar personalul şi uneori acceleratul opreşte acolo. Am stat neaşteptat de mult acolo. Nimeni nu se aştepta. Era gheaţă şi zăpadă pe jos şi întuneric. Dar ştiam gara. Atât de familiară. Dacă nu mi-ar fi fost teamă de frig şi întuneric, aş fi coborât. Aş fi coborât.

Pastele e cand vreau eu

De o zi suntem in casa noua. In seara asta, vrand sa aprindem focu' am descoperit ca nu avem cu ce sa-l aprindem. Cautarile nu au avut niciun rezultat. Pana la urma am luat o lumanare si am mers la vecini sa iau lumina. Oamenii aproape si-au facut cruce, dar au aprins cu bunavointa lumanarea micuta dintre palme. Am pornit pasind sfios si pios spre usa noastra, dar cand am deschis usa s-a stins lumina. Pana la urma am facut rost de o bricheta si acum am lumina cand vreau eu, deci, sa fie paste.

Ce-mi doresc de ziua mea

Anu' asta descopar ca am imbatranit. Am inceput sa-mi doresc numai lucruri nemateriale de ziua mea. De ziua mea in sine voi fi in lumea a doua. Va fi o joi. Ceea ce ma bucura. Imi place ziua de joi. Joia se intampla lucruri frumoase. Poate..mneah.. Revenind, ce-mi doresc de ziua mea. De ziua mea imi doresc si acum o sa las capu' pe spate si o sa visez. Si poate o sa lacrimez putin. Ei bine, imi doresc o felicitare de peste maneca, care sa ajunga eventual pe adresa de pe Hirscher si sa trec prin tot procesu' penibil de a ajunge in posesia ei. Imi doresc sa-mi povesteasca mama iarasi cum a fost in ziua care m-a nascut, sa-mi zica de ce asteptari si ce vise avea pentru mine. Sau macar sa-mi zica ca avea. Imi doresc sa o iau pe Emma in brate si sa-mi rada in ureche. Imi mai doresc sa vorbesc multe cu cuvinte putine, de preferat nimicuri. Imi doresc sa rad cu lacrimi cu Beni si Carmen si Adina. Imi doresc sa ma invite Raluca la masa si sa-mi povesteasca, sa ma certe ca nu am mai scris pe blog si sa ne imbatam cu must de mere. Si-mi doresc sa am bani sa-mi iau un laptop pe care sa pot lucra. Hai ca n-am imbatranit chiar de tot.
Oricum, jumate din oamenii mentionati nu-mi citesc blogu' iar cealalta jumate se afla in imposibilitatea de a-mi indeplini dorintele.
Asta e, asa, un soi de visare intre realitate si fictiune.. sau intre Bucuresti si Brasov.

Serviciile pudice

Am sa va povestesc intai despre doamnele de la ghiseu. Acestea au, ca toti oamenii dealtfel, cate 5 degete la mana. Totuşi, propun ca lor sa le fie lasat doar degetul mijlociu de la fiecare mana. Acesta este singurul deget pe care dansele il folosesc in momentul dactilografierii.

Toata lumea citeste. In metrou, in statie, la piata, poporul citeste. Desigur, daca va uitati cu atentie, majoritatea sunt in prima parte a cartii. Revenim, toata lumea citeste, chiar si gardianul de la colt. Este total afundat in cartea cu pagini galbui, nu aude, nu vede. Va imaginati, daca va ataca cineva si ii cereti ajutorul va va raspunde "numa' putin.. acum termin paragrafu'.."

Suna la usa. Postasul. Are un plic pentru care trebuie sa semnez. Trecem peste exprimarea lui deficitara din care nu am inteles nimic. Omu' imi da hartia caut un pix prin casa si semnez. Trecem si peste faptu' ca plicu' nu era pt mine si eu am semnat in numele destinatarului. Ma intorc la usa. Omu', cu un zambet spasit imi zice 'N-aveti sa-mi dati si mie un pix ca nu am si mi-ar trebui'.

Va urma

Intre realitate si fictiune sau intre Bucuresti si Brasov

Ard de nerabdare, ard si de caldura, sa povestesc despre calatoria mea spre Brasov. Stam ca in 28 la ora de varf. Asta pentru ca este plin de oameni si miroase asemanator. In proximitatea mea spatiala este un nene care sforaie, o tanti cu un copil mic, despre care nu se stie ce gen are (ii zice cand ‘baiatu’ mamei’ cand ‘ce fata desteapta e ea’) si un nene care asculta radio dintr’un fel de aparat. Oamenii stau lipiti unii de altii. In astfel de pozitii intime nu se poate vorbi decat despre lucruri intime. Cum, de pilda, o doamna, care m’a luat protector in brate, ma intreaba daca nu mi’ar placea ca ea sa fie baiat. Mi’a fost frica sa ma uit la ea. Am plecat privirea si am inceput sa trag zgomotos din pai. Norocosii care stau jos citesc ‘Libertatea’. Cumva, asta nu ma mira. Am ajuns intr’o gara importanta si nu se mai deschidea usa. Am fost in pragul unei revolutii. Multimea cere de mult sange, acum i s’a oferit pretextu’. Pana sa aprinda facliile o femeie a izbucnit in lacrimi hohotind ‘de ce maica??’ Strigatul a ramas atarnand in mirosul de transpiratie, care a devenit vizibil. Si atunci, atunci s’a deschis usa. Oamenii au sarit in lumina soarelui in apus, cazand in genunchi, facand plecaciuni. Puhoiul ramas in tren s’a napustit asupra singurului loc ce s’a eliberat. Faptul ca se apropia o noua statie ce promitea noi locuri, dar mai ales imaginea nasului transpirand, cu lacrimi in ochi si subtiindu’si burta printre calatori, a potolit mania multimii. Intre timp, am trecut de alta statie. Multe locuri s’au eliberat si am fost si eu pe lista Fortunei. Situatia s’a detensionat in asa masura incat nenea a inchis radioul. Asculta ‘Trinitas’. Dealtfel, atmosfera trenului s’a rezumat la acel murmur familiar de voci pestrite si linistite. Iar trenul, aceasta barca pe raul Styx, spune aceaiasi poveste veche, ‘tagadam tagadam’ si nu stie ca azi a scris istorie.

Ce nu'nteleg in Bucuresti

Nu inteleg de ce oamenii arunca ambalaje pe jos,la 30cm de cosu' de gunoi. Nu inteleg de ce liftu' nu vine niciodata cand il chem eu. Nu inteleg de ce oamenii zambesc in metrou doar daca urca cineva cu un animal. De ce oamenii mai folosesc casti si nu asculta direct. Rezultat'u e oricum acelasi. Si,mai ales, nu'nteleg de ce prietenii sunt invizibili.

Interzis cainii cu doo capete