Conclusion

For a while I really thought that you go, you see and then you conquer.
I grew older and learned that not going and not seeing is the best way not to get conquered.
However, my conclusion is that you can go anywhere or nowhere and you might aswell poke your eyes out, as long as you are conquered, it doesn't really matter.

LIL

Little Ironies of Life.
Am descoperit in seara asta o vanataie in genunchi. Are forma exact ca cea de pe suflet. Aproape la fel. Aproape, pentru ca se vindeca. Aia din genunchi.

Cearta in scara

Nu, nu e cearta pe scara valorilor, nici pe scara prioritatilor. Este o cearta pe o scara mult mai prozaica. O cearta in scara blocului, o cearta intre vecini. Ce sa mai ne ascundem dupa deget, intre mine si vecina de sub mine.
Ne stim de o viata, dar nu am reusit niciodata sa fim prietene bune. In majoritatea timpului ne intelegem, dar sunt si multe momente in care ne certam ca la usa cortului. Culmea e ca tot cum zice ea tre sa facem. N-ai vazut asa ceva, dar de starea ei de spirit atarna, dom'le, frumusetea blocului. Musai sa fie ea vesela si nu mahnita. Si pe cuvantul meu daca-mi dau seama de ce. La o adica, lumea de la mine are asteptari si pe mine se bazeaza sa iau decizii cu privire la bloc, la intretinere si, deh, altele. Si din cauza ca de ea atarna, cum ziceam, trebuie sa tin cont de ea si parerile ei. Si are niste idei cateodata...ai zice ca nu e intreaga la.. hmm.. as zice acum 'la minte', dar nu pot, desi, pana la urma, asa e.
Ca sa ma credeti ca e nebuna, sa vedeti ca am tot dreptul sa ma cert cu ea, am sa va zic. Nu, stiu ca nu e frumos sa dai din casa, dar cateodata imi vine sa o dau afara in suturi.
Ieri. Ieri? Da, ieri, o vad iesind din casa in pijamale. O intreb unde se duce, imi zice peste umar ca se duce sa alerge in parc. Imi fac cruce cu ambele maini. Nici nu s-a gandit sa ma intrebe, sa-mi ceara parere. Adica, ce-o sa zica ceilalti din celelalte blocuri, despre noi? Ca suntem o casa de nebuni, aia o sa zica!
Sau. Mananca noaptea aiurea. I-a lasat o prietena un ou Kinder pe noptiera si l-a mancat la 11:25 noaptea! Cand am intrebat-o de ce mananca la ora asta ciocolata mi-a raspuns, stergandu-si colturile gurii cu limba, ca asa pofteste, dupa care a facut ochii mari si a intins mana dupa sticla de Cola. Sticla cumparata fara voia mea, evident. De cate zeci de ori i-am spus sa manance sanatos, degeaba.
Si are un obicei proooost. Ii lasa pe toti sa intre in bloc. Nu-i verifica niciodata de intentii, de ce daune ar putea aduce, de trecutul lor. Nu, dom'le, ea ii crede pe toti. Se uita cu ochii mari la ei si crede orice cuvintel i se zice. Nu invata niciodata. Uneori imi e mila de ea ca e asa de naiva. As vrea sa o ajut, va dati seama, ca doar un suflet avem, dar nu ma asculta. Plange uneori de imi pierd eu mintile incercand sa o linistesc.
E fraiera. I-am zis si in fata. Va ziceam, ii primeste pe toti, fete, baieti, caini si fluturi si pe toata casa scarii sunt poze cu ei si urme ca ne-au vizitat. Urme ce ajung pana la mine, la mansarda. Si doar i-am zis, sa-si tina vizitatorii doar pentru ea. Da' pe unde te uiti poze, bilete de tren, de autobuz, cabluri, sosete in dungi, ciuperci de lemn. Pe fiecare hol miroase a altceva, ba a liliac, ba a bumbac, ba a ariel, ba a primavara, ba a bebelus, ba a cartofi si se aud tot felul de melodii. Mai ceva ca la nebuni.
Mai fac eu curat din cand in cand, dar nu le arunc tot timpu' si ma trezesc ca le gaseste si le pune la loc de unde le-am luat. De fapt, de asta ne-am certat acuma. Venise, tot asa cineva in vizita. I-am zis de la inceput 'nu-i deschide', da' nu m-a ascultat. Nici nu stiu de ce-mi racesc gura cu ea. Serios. Evident, casa scarii s-a umplut din nou de mirosuri, melodii, cuvinte mazgalite ondulat pe toti peretii. Am incercat sa-i mai zic, dar ziceai ca e surda. De obicei, ma asculta si ori ma aproba si face cum vrea ea ori isi gaseste scuze, da' de data asta parca nici n-auzea. La un moment data nici nu i-am mai zis nimic, pt ca o vedeam asa de vesela si binedispusa. Pana intr-o zi cand, ajunsa acasa, am gasit usa sparta, luminile stinse si un curent sinistru de la geamu' larg deschis. Plangea ascunsa intr-un maldar de chestii, imi e si greu sa descriu, ca nu o inteleg, nu o inteleg. Am tras de ea cateva saptamani bune, sa o scot de acolo.
Acuma, imi era si mila de ea, da' stiam ca eu voi fi trasa la raspundere din toata afacera asta. Am spalat peretii impreuna, am aruncat tot ce am gasit si m-a lasat ea sa arunc, am alungat toata muzica si s-a linistit.
Incepusem sa ne intelegem chiar bine. Ma miram si eu de ea. Ea era vesela, eu multumita, blocu' arata bine, dar zilele trecute, vrand sa o invit la o cafea si o discutie, am intrat la ea in casa. Inca de cand am deschis usa, mirosuri si sunete mi-au inundat nasul si urechile. Si ce mi-a fost dat sa vad?? Tot ce aruncasem, sau crezusem ca aruncasem, era adunat acolo! A tresarit cand m-a vazut si a ascuns repede la spate o nenorocita bucata de cablu.
Intai am fost consternata. Nu-mi dadeam seama cum poate sa fie asa. Apoi m-am infuriat cumplit. Am strigat la ea. Am facut-o in toate felurile, de la naiva la nespus de inselatoare. Ea nu zicea nimic. Asta m-a infuriat si mai tare! Trebuie sa ai o explicatie, un motiv, un rationament, daca faci ceva! Ori ea, cand o intrebam, strigand, de ce mai tine toate porcariile alea imi raspundea tamp 'imi sunt dragi'.
Nu am mai rezistat. Am legat-o de maini si de picioare si apoi am prins-o de calorifer. Nu a opus rezistenta, ca e bleaga. I-am pus si un calus in gura, sa nu o mai aud. Apoi, am facut o gramada din toate gunoaiele alea si am vrut sa le dau foc. Cand m-a vazut ce vreau sa fac, a inceput sa se zbata, dar nu avea nicio sansa sa scape din stransoare. S-a luptat cat s-a luptat, dar pana la urma a cedat si a inceput sa planga. Eu cautam de nebuna un chibrit sau ceva cu care sa dau foc, cand am vazut-o ca plange. I se adunau lacrimile la inceputul obrazului pana se faceau un strop mare, care apoi se rostogolea grabit pana jos, imprastiindu-se in mii de stropi micuti. I-am cautat privirea, era goala. Atunci, in secunda aia, ea de o parte, eu de cealalta, intre noi un maldar, un maldar de gunoaie pentru mine, un maldar de comori pentru ea, am realizat un lucru. Era cat pe ce sa o omor.
Am dezlegat-o. I-am inapoiat lucrurile si ea mi-a promis, stergandu-si nasul pe maneca, ca nu mai lasa pe nimeni in casa.
Am sa o cred, ce sa-i fac? Pana la urma, nu putem una fara cealalta. Fara mine, ea nu ar fi intreaga la cap si eu, eu as ramane fara inima.

Revolta picioarelor

Ne revoltam. In primul rand si-n primul rand, cerem sa nu ne mai numesti membre inferioare. Nu ne simtim mai putin importante decat mainile, care, pe nedrept, sunt numite membre superioare.
Enumeram mai jos conditiile in care vom continua sa mergem.
Vei avea grija pe unde mergi si pe ce calci. Iti reamintim ca, de fiecare data, cand ai calcat pe cineva pe nervi ai avut de suferit.
De asemenea, este de evitat calcatul pe bataturile altora.
Desi ai avut suficiente experiente, inca nu ai invatat ca intri in incurcaturi atunci cand calci pe bec.
Cerem in mod subliniat sa nu mai calci stramb.
Total interzis este sa-i calci pe altii in picioare.
De asemenea, vei avea grija sa nu mai calci nici pe cozi.
De dorit ar fi sa gasesti niste urme pe care sa calci.
Vei avea grija in ce bucatarii umbli, pentru a evita sa mai calci in strachini.
Numarul de carari pe care vei merge sa fie sub 7.
Din cand in cand iti va fi permis sa-ti calci pe inima.
Daca mergi des la apa, nu vei lua cu tie ulciorul.
Atunci cand vezi ca toate merg pe dos, te vei opri.
Vei avea grija sa mergi mai repede decat iti merge vestea.
Si nu in ultimul rand, sa nu mergi niciodata prea departe.

In cazul in care nu vei respecta conditiile de mai sus, vom face greva.

Bibliografie: Beni, Carmen, Ramona, Adina, Larisa

64

Sometimes it's a relieve to mourn about something different than usual. However, I..

Autorevelatie

Mi-am dat seama ca sentimentul meu preferat este familiaritatea.

Despre viaţă şi gări (Între realitate şi ficţiune)

De când m-am mutat în Bucureşti sunt des în gări şi în trenuri, între Braşov şi Bucureşti, între două lumi, între realitate şi ficţiune(o să vă explic odată care-i treaba).

Trenurile opresc in gări şi stau o vreme mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cât de importantă e staţia. Lângă unii oameni zăboveşti mai mult timp, poate chiar ani, lângă alţii mai puţin.

Am văzut multe gări mici, pitoreşti, în felul lor. Pe o plăcuţă, alb pe albastru, cu mici pete de rugină, numele gării. De plafon, ghivece cu muşcate, agăţate. Roşi, albe şi roz. Curgătoare. Geamuri prăfuite, cu tocuri de lemn vopsit în verde crud. Bănci vişinii, scorojite. O tâşnitoare sau două. Plăci maro pe jos. Peroanele sunt asfaltate. Ici şi colo, aceleaşi scaune vişinii.

Nu orice tren opreşte în astfel de gări. De asta îmi place mie să merg cu personalu'. Intercity, Rapid, nu opresc. Acceleratul opreşte din când în când. Unele trenuri se cred prea importante pentru anumite gări. Mi s-a întâmplat şi mie, chiar şi în personal, să nu observ o staţie, să nu vreau să opresc într-o staţie, să vreau să plec mai repede. Chiar şi aşa, unde a fost gară, trenul a oprit. E bine aşa. Din fiecare gară rămâi cu ceva, înveţi ceva. Poate că o să te înveţe să gândeşti mai mult, poate o să-ţi amintească cum e să zâmbeşti circular. Poate că o să regăseşti părţi din tine acolo, poate că o să reinventezi bucăţi din tine acolo şi poate, doar poate, o să laşi o parte din tine acolo. Uneori, rar, o să fie soare în gară, chiar şi după apus. AStfel de gări, sunt gări pe care ai impresia că le ştii de o viaţă.

O să fii surprins, dar sunt gări din care nu ai mai vrea să pleci. De când eram mică am o dificultate în a-mi da seama când pleacă trenul din gară. Pleca trenul meu? Pleca trenul de vis-a vis? Gara?
Ştii sentimentul, când te uiţi pe geam şi peisajul se mişcă. Dacă te ia foarte prin surprindere, ameţeşti puţin. La asta se adaugă şi confuzia că încă nu ţi-e clar cine pleacă. Şi orcine ar fi, de ce pleacă?
Trenul tău pleacă. De ce? Nu ştiu. Pentru că vine alt tren în gară, pentru că gara hotăreşte, pentru că tu hotărăşti, pentru că nu hotărăşte nimeni şi pleci, pur şi simplu..
Mie, fără excepţie, mi-a părut rău după toate gările din care am plecat. De fiecare dată, mi-am lipit nasul de geam şi m-am uitat în urmă până mi s-a strâmbat gâtul, zâmbind, încruntată sau lăcrimând, cu un gând întreg:"o să mă reîntorc aici".
În rest, frânturi de gânduri şi simţăminte. O bucată de cablu, o sesiune din anu' I, gura obosită de la zâmbit, cremă de vanilie, leagăne sub Tâmpa, o pajişte franceză, bicicleta dezechilibrată şi hohote de râs, un covor plin de scame, ochiuri şi ketchup Heinz, miros de liliac, sărit peste bara la metrou, paste cu măsline verzi, apus sur le pont d'Avignon, miros de fân şi pantaloni roşi, jumate de noapte de bancuri, febră şi cele mai calde îmbrăţişări, poveşti despre legionari, un carnet roşu, gâdilat, hârtie albastră, cărţi norocoase, glume cu polinominale, tălpi mângâiate, miros de cămaşă, supă de roşii şi gara se face tot mai mică.

Duminică eram in accelerat. A oprit într-o gară. Doar personalul şi uneori acceleratul opreşte acolo. Am stat neaşteptat de mult acolo. Nimeni nu se aştepta. Era gheaţă şi zăpadă pe jos şi întuneric. Dar ştiam gara. Atât de familiară. Dacă nu mi-ar fi fost teamă de frig şi întuneric, aş fi coborât. Aş fi coborât.

Draga 2010

nu am mai scris niciodată unui an, dar ţie vreau să-ţi scriu.
Trebuie să recuonsc că la început te-am urât. Nu voiam să vii. Te-am urât pentru că nu mai aveai doi de zero unul după altul şi pentru că am plecat din Anglia. Te-am urât pentru că de revelion nu mai stăteau blugii deloc pe mine şi nu-mi mai găseam locul între prieteni. În noaptea dintre 2009 şi tine am dormit la Roxi. Pentru asta îţi muolţumesc, pentru că Roxi îmi e foarte dragă.

Ianuarie a fost o lună imposibilă. Am reînceput să lucrez la Cubus şi m-am certat cu mama în fiecare zi. Cel mai mult mi-ar fi plăcut să dorm câteva luni. În ianuarie mi-am suspendat blogul, dar excursisa la Sibiu cu JBC m-a făcut să mă răzgândesc. Îţi mulţumesc pentru că am petrcut timp cu Beni şi Ramona, că am băut ceai cu Andreas şi Edi şi că am cântat şi că Radu a avut mereu timp de poveşti.

Despre februarie nu-mi amintesc prea multe. Februarie e cea mai friguroasa şi iernatică lună. Cu siguranţă am fost cu plăcile şi pentru asta îţi mulţumesc.

Martie, ah martie. DE 4 ani încoace, martie înseamnă Austria şi snowboard. Pentru prima dată a fost şi Roxi cu noi, chiar şi Emma, care avea atunci 7 luni. Înainte să plecăm am pus online SPM Movetec, pentru care am primit cel mai mare bonus din viaţa mea. Austria a fost minunată cu tot cu snowboard, îngheţat la -23, murit de cald la -7, gătit, cumpărături, nopţi nedormite. Lui Jakob trebuia să-i aduc ceva de pe jos. Găsisem o monedă, dar am pierdut-o.
Să ştii că în martie am început să te privesc altfel. Spre sfârşitul lunii am reuşit să te scriu cu uşurinţă, doi-zero, unu-zero. Era aşa de simplu şi nu-mi dădusem seama. Mi-a luat 3 luni să am încredere în tine şi să înceapă să-mi placă de tine. Şi nu-mi pare rău.

Aprilie a venit odată cu Paştele. M-am bucurat mult că ai ales Johannes Passion şi că a fost în Sibiu. Îţi multumesc şi că l-am cunoscut pe Leo şi încăodată pentru Beni şi Andreas. Tot în Sibiu am ţinut şi prima mea şcolarizare. De Paşte a fost Radu în Braşov şi am avut unul dinter cele mai frumoase weekenduri. Toate şi toţi au fost la locul lor. Concertul de sâmbătă, proza, pizza, plimbarea de dimineaţă, concertul de după-masă, fotbal, McDonalds, paste, Ice Age.

Mai :). Pe 2 mai s-a măritat Betty cu Gabi. Cine ar fi crezut că tu vei aduce luna asta.. Betty a dost tare frumoasă. Da, luna ta mai a fost .. nu se putea mai bine.
Am fost la mare, la festicalul de creaţie cu Gabi, Bogdan, Carmen şi Adina. Îţi mulţumesc.

A venit şi iunie cu Carmina Burana şi un weekend spontan la Bucureşti cu Carmen şi Radu, Larisa şi Mădă. Dacă ar fi să uit tot ce s-a întâmplat de-a lungul tău, îţi promit că n-o să uit niciodată că în 2010 am cântat CArmina Burana în Piaţa Sfatului au o orchestră imensă. Tot în iunie am avut şi o revelaţie a credinţei şi a dependenţei. În mare parte ai fost un an al revelaţiilor şi al hotărârilor. Ar trebui să fii mândru de asta.

Nici de iulie nu+mi amintesc prea multe. Probabil ai avut zile calde şi lungi în care am mers cu mare bucurie desculţă. Tot în iulie, cred, a fost şi Mădă în Braşov. Îţi mulţumesc.

În august am văzut din nou mare şi am avut una dintre cele mai groaznice răceli şi m-am îmbrăcat cu pardeisul tatei. La ţară- Te ţin minte şi pentru asta :). Tot în august am decis cu Roxi să ne înscriem la mster în Bucureşti. N-am mai hotărât niciodată aşa de spontan. Şi pentru asta ar trebui să fii mândru. Mă întristează că asta l-a supărat pe Andreas.

Septembrie m-a apucat învăţând şi citind. Am intrat la buget. Asta da surpriză, dragă 2010! Apoi m-am mutat cu Denisa şi am început să lucrez la Iminent. Într-un fel îmi pare rău că totul s-a desfăşurat aşa de repede. Aş fi vrut, parcă, să se imprime mai bine în mine toate evenimentele.

Cu mutatu' deja am intrat în octombrie şi în anul şcolar.

Noiembrie. Heh. A fost aici, după colţ. Ziua mea cu mutle cadouri. Nu extrem de multe. No offense, n-aveai cum să-l întreci pe 2007. Congresul de la Tg. Mureş, cu aşa de mulţi prieteni. Frumos.

Iată, şi decembrie, ultima ta lună. Cu zăpadă, nu suficientă pentru snowboard, dar te iert. Meriţi să te iert. M-ai suprins tare, tare de tot luna asta. Nu am să-ţi scriu despre ce e vorba pentru că ştii deja şi pentru că am promis că nu voi scrie despre asta. Îţi mulţumesc şi pentru asta.
Am răcit iarăşi dar am ochii egali and this is also a first :D. Sunt în tren spre Sibiu, unde o să-mi iau rămas bun de la tine oficial. Încă de pe vremea lui 2007 mi-am dorit să fiu de revelion în Sibiu şi iată ca tu, 2010, îmi faci iarăşi bucurie.

Îmi pare rău că nu am avut încredere în tine încă din ianuarie. Poate dacă mi-ai fi zis cum o să fii..
Dacă mi-ai fi povestit de scrisorile cu Carmen, de îmbrăţisările Adinei, de ce prieten bun e Dragoş, de timpul cu Roxi, de Denisa, de Ovidiu,de colegii noi, de nimicuri, de tropăitul Emmei, de fiorii concertelor, de ploi torenţiale, de bălăcit de picioare, de lacrimi dulci şi sărate, de sosuri de usturoi, de drumuri încurcate, de autobuze piercute, de sărutări, de zâmbete, de obraji roşii, de frustrări, de lene, de plictiseală, de toate câte au fost, dacă mi-ai fi spus dinainte nu aş fi învăţat să am încredere în următorii ani.
Până la urmă, asta e încrederea, să nu ştii ce va fi şi totuşi să crezi în bine, în bine şi în rău.
Am învăţat că viaţa, chiar şi când face cercuri complete, e minunată. Îţi mulţumesc pentru asta. Şi eu şi 2011.

Rămâi cu bine 2010.
Am să te mai scriu de câteva ori, aşa, de drag.. 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010 2010

PS. A, te salută şi Adina, aproape că uitasem

Momente de creativitate (nu ale mele)

"Imi iau jucariile si le dau la alta."
Adina

Ghici cine!

Ce-ai zice daca as veni si ti-as pune mainile la ochi si apoi ti-as zice: 'Ghici cine!'? Poate ai sa-mi zici 'Laura', dar eu vreau sa ghicesti altcineva si-ti pun mainile la ochi ca sa-ti poti imagina mai usor.
O ploaie de vara, cu stropi mari, calzi. Iti curg pe frunte si se preling pe fata. Rasete vesele de copii, gangurit si clipocit de manute mici si grasute. O prajitura calda, mai bine, o placinta cu mere. Dulce si acrisoara, aromata, invelita in staniol si impartita la un colt de repetitii. O fuga dupa un autobuz, ultimul de sambata seara. Pe langa tropaitul picioarelor se rostogolesc hohote de ras. Sau, mai gandeste-te la o rafala de vant, spre care te introci cu fata si nici nu poti respira. Acum, schimba vantul cu sute de cuvinte pe engleza. Iarba verde. Descult in iarba verde, uda de la roo. Colinde pana la capatul raguselii. Lacrimi, de care vrei. Dar te-as sfatui sa-ti imaginezi ca sunt de bucurie, alea sunt mai putin sarate. Rugaciuni in soapta. Nisip in papuci. Imbratisari tip asfixiere. Stat pe spate si privit la nori. Tot pe iarba. O ureche gata sa asculte orice prostie. O cutie plina cu pui de catei, care sa sara pe tine si sa te linga pe fata, sa te zgarie usor cu labutele pe maini.
Gata. Ghici cine!
Toate astea si mai mult este Carmen si e prietena mea. :)

Mhh

Unele zile incep usor. Mai ales cele de vara. Te trezesti ca dimineata a aruncat o galeata de soare pe tine, sari din pat si zbori. Ti-e foame de cum iesi pe usa, manaci piersici manjindu-te pa barbie si maini, semaforul e verde, nu este coada la XEROX, cainii dau din coada, clientii sunt de treaba, masa de pranz geniala, drumul spre casa - nici nu stii cand trece si in cele din urma supa de rosii, putin pian si somn instant.

Alte zile incep mai greu. Ti se lipesc pleoapele a somn neterminat, nu ti-e foame decat pe la 12, dar dupa primul senvis deja lumea arata putin diferit. Nu prinzi verde la toate semafoarele verde, dar per total poti sa adormi multumit, dupa o tocanita de cartofi.

In cele din urma, sunt zile care nu incep deloc. Zile in care realitatea si visele urate fac echipa de 'spart oalele si mancat sarmalele'. Te trezesti, in cele din urma, deasupra unui lighean/colac de veceu, vorba mamei'sa versi tot raul din tine'. Soarele, daca straluceste, iti intra in ochi, nu prea conteaza daca e verde sau rosu la semafor, la 12 jumate inca nu ti-e foame, dar bei apa - intru curatirea sufletului :)) :-j. Zilelor astora nu le stie nimeni cu adevarat sfarsitul, pentru ca ele nu incep deloc.

Imi trag sufletu'

Nu stiu daca e ziua de luni sau saptamana asta in sine, dar ma simt obosita. Trebuie sa-mi refac ultimul referat, sa fac rost de prajituri, sa-mi iau "la revedere" de la prieteni, sa fac mancare, sa-i imbratisez pe Carmen si Beni, vreau sa ma supar pe cineva si sa ma cert, oricine, poate chiar si cu portarul. Trebuie sa recuperez MiC, nu-mi gasesc cuvintele si nu-mi gasesc sufletul. Incerc sa-l trag, dar nu reusesc. A ramas undeva pe drum. Vreau

LJL

Little Joys of Life - Mergand azi spre munca, ce sa mai, trebuia sa traversez si eram acolo, am vazut ceva si mi-a placut.
Lucrez pe Hirscher unde, stie toata lumea, nu prea sunt locuri de parcare, exista multe semne de avertizare ca se blocheaza rotile si chiar se ridica masini frecvent.
Chiar langa minunatul sens giratoriu (da, ala in care am dormit, Adina) era parcat aiurea un Mercedes S Klasse alb. In mod prejudicios voi declara ca apartinea, cu siguranta, unui manelist, ignorant, cu gura mare, imbogatit in mod fraudulos, care isi sfida profesorii si nu stia continentele, nici in fata hartii. Ei bine, tocmai acestei masini i se blocau rotile si era ridicata de oamenii de la ridicari. Unul din ei radea cu gura pana la urechi si poza evenimentul. Uitandu-ma la el am vazut un om care se bucura de micile bucurii ale vietii, un soi de triumf pentru salariul lui mic, centrala pe care nu o porneste decat in noiembrie, bicicleta care i-a fost furata din curtea bisericii, pentru ultimu' job de la care a fost dat afara din lipsa de fonduri, pentru blugii pe care si i-a cumparat de la SH.
Grasanu' ignorant va trebui sa mearga pe jos. Hehe, the little joys of life, indeed!

M

N-am nimic de zis. Momentan ma scurg de pe un scaun si incerc sa ma conving sa merg la repetitii. Azi, pentru prima data in trei ani, nu am avut nicio vizita pe blog. Mi s-a sters genialitatea si tre' sa scriu o urare pentru o nunta. Ce sa scrii daca nici n-ai habar despre ce e vorba? Daca ar fi sa scriu 'Casa de piatra' 'Felicitari' 'Sa va iubiti mereu ca acum' m-as vomita pe mine insami.
Ce sa-i urezi unui om care e cu un pas inaintea ta in treburile vietii, stie si asa ceva in plus. Enihau, daca aveti vreo idee, I'm openminded.
Am scris asta asa, cum sa zic, sa mai scriu ceva sa nu intrati degeaba pe blog (nu ca v-ati fi inghesuit, la cele 0 vizite de azi :)) I am so fume).



via Radu

Revelatie

Uitandu-ma la niste poze, ale unor straini, mi-am dat seama de un lucru. Despre unele lucruri stii ca nu le vei avea niciodata. Si cred ca e bine asa, dar nu sunt sigura.

De doo zile merg desculta and I love it.

Mirosuri pe care le iubesc

Unul din mirosurile de care nu ma satur este mirosul de penar nou (cred ca e cam identic cu cel de ghiozdan nou). Un penar nou, vei zice, miroase a hartia pe care a avut-o inauntru, a material sintetic, a plastic, poate chiar a aer inchis. Nimic din toate astea.
Un penar nou miroase a inceput, miroase a dimineti racoroase, miroase a biletele furisate pe sub banca, miroase a suparare ca nu e penarul de care are toata lumea, miroase a senvisuri impachetate in hartie alba, miroase a genunchi zdreliti, a patroane sparte, a carioci desperecheate, miroase a fituici, miroase a propuneri si hotarari bune, miroase a septembrie, miroase a suprize si a dezamagiri, miroase a cunostiinte noi, miroase a temeri si a bucurii neasteptate, miroase a asteptari..ce mai, miroase a viata.

Mi-am cumparat penar nou si-mi povesteste toate astea.

A fost o data cum a mai fost de multe ori

Azi s-au intalnit multe vrajitoare in jurul unui cazan si m-au blestemat.N-am produs nimic, exceptand o jena d afis, toata lumea a vrut de toate, ceaiul avea colorantii gresiti, pozele aveau dimensiunile gresite, n-am gasit nici o inregistrare decenta pt dixit dominus..si tot asa. A, si observ ca ma ajunge timpu din urma. In fata mea, in autobuz e o fata cu care am copilarit, pe care nu am mai vazut-o de multi ani. Nu e singura, ci cu sotul si copilul de trei ani. Buna asta. O intrece chiar si p-aia cu colorantii.. Abracadabra? Someone? Anyone?