marți, 14 mai 2013

Patru roţi, un soare şi un câine

Sunt delăsătoare şi nu trebuie să-mi fii prieten apropiat ca să ştii asta despre mine. Aşa că, azi-noapte am încercat să lucrez tot ce am lăsat pe mâine vreme de o lună.
Cam pe la şase m-am gândit că ar fi cazul să trec pe acasă să fac un duş.
Trafic de la Universitate la Unirii, nu chiar aşa cum zice Vama, dar cert e că nimeni nu zâmbea.
Ajung pe gârlă, bag viteză, căci am descoperit că în adidaşi pedalezi mai bine decât în balerini.
Zâmmm, zâmmm, zâmm. Trag cu ochiul la soare şi văd pe partea cealaltă de gârlă un nene, 50 şi ceva de ani, tot pe două roţi.
Pedalez ostentativ mai tare. Se uită la mine, mă uit la el şi începem să pedalăm ca nişte manguste fără viitor, trecând prin bălţi şi sărind peste canale.
La un moment dat mă apropii de cartierul ăla rezidenţial bun de filmat poveşti de groază şi ştiu că acolo este un căţel blegoman, care uneori mă latră, alteori nu. Nu are nici un tipar. Îi place războiul psihologic. Încetinez aşadar. Oponentul meu mă vede şi o lasă mai uşor până îl ajung din nou din urmă.
Continuăm să pedalăm, am obrajii roşi şi abia respir. Ţin cu gura închisă pentru că la ultima tură am servit un biftec de muscă. Dar nu-mi pasă. Mi se întâmplă cel mai genial lucru posibil. Trăiesc cât de intens pot ultima sută de metri.
Ajungem la Autovit, nenea face stânga, eu fac dreapta. Soarele rămâne între noi.

Un comentariu:

George " Sixray " NICA spunea...

Pedalarea se pare o treaba foarte serioasa.Dar probabil ca doar cu biftec de musca energie pentru pedalat nu prea mai este!