marți, 17 decembrie 2013

3 oameni, 15 lei si o reteta

Am mintit. Nu eram 3, eram doar eu si nu aveam 15 lei. Aveam lire. Putine. Mi'am cumparat paste, ton, ceapa si branza topita. Am mancat 2 zile din ele.
Aseara, fiindu'mi teribil de foame, mi'am amintit de reteta si am refacut'o cu aproximativ 15 lei.
Asadar, o punga de paste fusili. Am luat fusili pentru ca'mi place cum suna, dar cred ca merge foarte bine si cu melcisori sau tuburi. Imi imaginez ca intra sosul bine in ele. Apoi, o ceapa, putin usturoi, o conserva de ton si o cutie de almette.
Calesti ceapa si usturoiul in putin ulei din conserva, adaugi tonul si la urma branza topita si amesteci pana se face totul o crema. Intre timp pastele s'au fiert si dupa ce le scurgi le amesteci cu sosul.
Daca te simti bogat poti adauga si un ardei kapia taiat cubulete.

joi, 28 noiembrie 2013

Lost and found

Working at a "lost and found" wasn't Tim's first choice. However he could do his own hours and it was quiet most of the time. This would be a perfect place for him to start working on his book. Or so he thought, because this was no ordinary ”lost and found". It was so fascinating and mindbogglingly that in no less than one month Tim managed to write no more than one sentence.
At a first glance the place looked like an old and forgotten attic. There were big and small brown cardboard boxes scattered all over the place. In this boxes and on shelves you could find just about as much stuff as you can imagine. Objects of all kind and colors, tiny and big, some of them had no real value. Like ticket stubs or bottle caps. There was also a big box with photos of places. And this box made Tim wonder the most.
Like any other person, he started rifling through the stuff and tried to make sense of what this place was.
The first time a person came in Tim was even more confused. It was a young woman with blonde hair and red puffy eyes, like she's been crying. Tim immediately thought that she must have lost something of value and asked her if he could help. The woman didn't as much as glance at him, but went straight to a box in the corner and picked up a train ticket. Tim couldn't help but stare at her, for it seemed that the woman has been there several times before. She looked at the ticket intensely and then started crying quietly. Tim didn't know what to do. He never knew what to do when women cried. It was for him like driving on an unknown road with fog weather. But before he could decide what to do she left.
Soon enough another woman came in and took from one of the shelves a piece of a cable, sighed and left.
Tim realized that it was mostly women that visited and revisited the "lost and found". From time to time a man would come in, greet politely, pick up a photo of a place, stare at it, shake his head and then leave. Although, once, he saw a guy cry and hit one of the walls. That really scared Tim. He just got used to the queerness of the visits and then this happened. He picked up the phone to call the police and just then the manager came, like from nowhere, and put his arm on the man's shoulder and said "Soon it will be ok".
After the man left, a bewildered Tim asked the manager 
"What is this place? Who are these people? Where does all this stuff come from?"
The manager, an old man who seemed to know everything but the location of his glasses, said with a bitter-sweet smile "Sit down."
"My dear boy, this is a place of lost loves. All this stuff are mementos of the last time two people who were in love talked. This people that come in here, they are helpless that's why they come in here so often, they are not over it, they are nostalgic, they suffer, they need to cry..."
Tim's eyes got bigger and bigger. He was amazed and at the same time still confused.
"But what about the 'found'? Why in the world is this place called 'lost AND found' ?"
The old man sighed and as he stood up to leave said "Hope never loses faith in love and miracles. Who knows, maybe one day we will witness one" And he left.
Tim's brain started to make fast connections. He now understood the pattern and rhythm of the visits. He understood why it was mostly women who came in and weird enough he understood why this one time an arrogant girl came here and showed a picture to her current boyfriend.
Suddenly all that worthless stuff became as precious as gold and Tim felt rich and proud that he could be the guardian of lost loves. He proceeded to look through the pictures but now he saw them completely different. He tried to imagine all the stories that took place in those pictures. A train station. A courthouse. A restaurant. A busy street corner. A mall. A bench in Central Park. Tim felt his heart break into thousands of pieces. It was his bench. Their bench. It was the bench where he met Jane, a shy girl, with brown hair and a long scarf.
Ten years ago. It was a cloudy and cold day in March, but Tim decided it was spring and that he would go for a walk without a jacket. Jane was the only other person he saw in Central Park without a jacket so he sat down on the same bench she was sitting on. She loved spring too. They talked about everything and nothing. They laughed about something but he couldn't remember what about. They played truth or dare and a prank on a grumpy old lady. As this memories stumbled and tumbled, tears filled his eyes and all the three wonderful years they spent together came back to him. The warm hugs, the food, the games, the laughing, the presents, the crying, the silly dancing, the butterflies, that dreadful day he told her he has to move to California, the bench. The bench where they shared a last pretzel and a kiss.
Tim was crushed.
He cowered under the counter and started to cry still holding the picture. Questions started fighting in his head "Why didn't I call her? Why didn't I tell her to come with me? Why didn't I ask her to marry me?" They were so loud that he didn't even hear the door and the woman coming in. She looked around, heard someone crying and went in the direction of the sound.
"Hello? Anyone here?", she said as she bent down to see the person behind the counter.
Tim felt something tickling his ears. He looked up and saw a long scarf coming from above and that scarf belonged to a shy girl with brown hair. 
She found him.
Love found Tim.

Tagadam, tagadam, peste viaţa şi normalitate

Am mai scris eu despre trenuri si oameni in trenuri, dar nimic nu se compară cu ce am trait in personalul Bucureşti-Feteşti de la 18 si 10 fix.

Am ajuns devreme la gară, dar am stat pe o terasă la umbră. Greşeala nr. 1. La fără 10, cand am urcat in tren, nu mai era loc de mulţimea de puradei si nepuradei, cu dinţi, fără dinţi, toţi transpirati. Stăteau si pe rastelele de bagaje. Nu sunt rasistă, dar 'ai de capul meu, unde sunt zilele in care epidemiile mai făceau o selecţie naturala?

Am întrebat din compartiment in compartiment dacă au locuri libere. N'aveau. Ce nu ştiam eu e că trebuia sa negociez pentru un loc. Frecându'ma de'a lungul culoarului de toate epidermele am ajuns in ultimul vagon, in dreptul ultimului compartiment. Două persoane înăuntru, un tip in uşă. Norocul meu. I s'a părut că sunt drăguţă si mi'a făcut cu ochiul sa intru. Instant mi'au trecut 23 de scenarii prin cap in care mi se vindeau organele. De cum m'am aşezat doamna din faţă m'a luat la întrebări si m'a certat că mi'am luat bilet.
In momentul asta mi'am zis 'nu'i aşa rău'. Greşeala nr 2. De cum a pornit trenul a început si viaţa feroviara de zi a acestor oameni.
Doamna din faţă s'a ridicat, a scos hainele din geanta de rafie si nu s'a mai întors. La scurt timp a apărut un nene care vindea dintr'un sac, nu alta, caşcaval, pateu si salam. Daca luai mai multe primeai si pungă. Stil.
Nu s'a lăsat mult aşteptată nici tanti care vindea seminţe si 'bastoane'. In cel mai scurt timp podeaua a fost acoperită de coji de seminţe, aerul umplut de fum de ţigară si sa vă mai zic se manele? Nu cred că are rost.


Hopa, a apărut naşul. Acum e acum. Singura din compartiment cu bilet si as baga mâna in foc că din tot trenul, din moment ce controlorul a trebuit sa'si caute compostorul in geantă. Nimic despre ţigări, despre seminţe, a adunat banii si a plecat.

Ma apuc de citit. Curent mare, uşile, geamurile deschise, ai zice că ne aflăm intr'un container pe şine.
Trece un accelerat pe lângă noi. Zgomotul infernal ar fi fost de ajuns sa dai in incontinenta urinara, dar pe neaşteptate si violent a căzut lampa din tavan, abajurul, mai bine zis. Am înţepenit pe scaun in timp ce restul râdeau. Ce'au făcut cu el? L'au aruncat pe geam.
Ei bine, in acest moment am decis sa scriu.
Vreau sa recitesc si sa'mi amintesc de acest tren in care lumea circulă la bustul gol, fumează peste tot, se iau la bătaie si poţi cumpăra orice.
Totul la un leu. La naş.

marți, 5 noiembrie 2013

Sunt fraiera si se vede de la o poştă

In august m'am mutat in Drumul Taberei si până la sfârşitul lunii nu am reuşit sa'mi iau abonament de RATB. Imi tot incarcam periodic călătorii si le si validam.

Se face că in una din ultimele zile ale lunii ma târam spre muncă printre pensionari si ai lor nepotei. Era una din zilele alea in care ma certam cu depresia si cheful, lipsa lui. Mi'as fi dorit sa ma uit in gol, dar dacă faci asta in autobuz lumea crede că te holbezi la ei.
Aşadar, neprivind in gol am văzut o bunica cu un nepotel care tot invartea in mână un sul de hârtii de un leu de care părea sa fie foarte mândru. Mai mult de atât, era atât de fascinat de ei încât nu auzea ce'i spunea bunica. Drept urmare a fost certat si i s'a spus sa'si bage banii in buzunar. I'a băgat. Ce era sa facă? Cu bunica nu te pui.

Vrum vrum, autobuzul a ajuns la Cişmigiu, unde au coborât cei doi. I'am urmărit cu privirea, pentru ca'mi plăcuse pustiul, si am văzut că atunci când a coborât i'au căzut banii. N'am stat sa ma gândesc. Am sărit de pe scaun, am luat repede banii de pe jos si am coborât repede după ei. N'am apucat sa le văd reacţia pentru că m'am întors sa urc înapoi, dar n'am mai apucat.
'Super' mi'am zis trantindu'ma pe bordură. Autobuzul plecase iar bunica dispăruse si ea cu nepotul de'o aripã.
Puţin mai târziu a venit un alt autobuz. Am urcat si am vrut sa validez cardul. Nu mai aveam nimic pe el. 'Grozav' am auzit in spatele meu. Erau controlori in autobuz. Între timp îmi pasa aşa de puţin de ziua in desfăşurare încât nu mai conta. Cu toate astea, stăteam cam prost cu banii si am încercat sa'i explic controloarei ce s'a întâmplat. Si m'am mirat. Se uita înţelegător la mine, ba chiar m'a lăudat pentru fapta mea cea bună. Mi'a zis apoi că nu'mi da amendă, îmi scrie doar un avertisment 'ca o vede camera'. Si ştiţi ce? Am crezut'o. Dintr'o data ziua se luminase. Nici nu m'am uitat la ce mi'a scris. Mi'a urat o zi bună si servici uşor. Am sunat'o pe mama sa'i zic 'uite ce om de treabă am întâlnit in Bucureşti.. Cine ar fi crezut?' Ziua mi'a rămas senină până seara. De fapt, până duminică, când m'a sunat mama sa'mi zică despre amenda care a ajuns prin poştă 2 luni mai târziu. Amenda de la sfârşitul lui august.
Duminica am fost încruntată toată ziua. Nu pentru că acum trebuie sa plătesc 100 in loc de 50 ci pentru că o persoană mi'a dovedit că dacă am încredere in oameni sunt fraierã.

luni, 28 octombrie 2013

Ce-mi doresc de ziua mea

Na, că e iarăși acea perioadă a anului. Nu știu dacă e vârsta sau altceva, dar parcă îmi e rușine să vă zic ce-mi doresc de ziua mea. Bine, până la urmă tot trebuie să vă zic pentru că o să vă invit să mâncați prăjituri. Așadar, îmi doresc

Șa confortabilă
Tibiere (nu de material elastic. S)
Mănuși (în genul ăstora)
Coș de bicicletă (frontal)
Șosete scurte (nu extrem) și lungi
Rame ochi pisică
Căciulă mișto
Cartea asta
Tabletă grafică (nu cine știe ce rachetă)
Papuci de casă întregi
Ramă foto, nekitschoasă
Pantaloni snowboard
Partituri Disney (pentru pian)
Ouă Kinder
Hrean
Miere
Periuță de dinți cu motor
Parfum de liliac (Yves rocher)
Microscop
Pijamale moi
Perucă
Pop rocks
Mănuși de bicicletă
Card SD 16 gb-ish

marți, 3 septembrie 2013

Scriu aici, deşi ştiu că nimeni nu mai citeşte bloguri. Stăm toţi pe facebook. Şi nu-s nici cine ştie ce formator de opinie.
Iarăşi povestea cu câinii vagabonzi, care au omorât un copil. În fiecare sezon se întîmplă o treabă din asta. Toate ziarele publică statistici despre oameni muşcaţi, număr de câini vagabonzi etc. Lumea comentează revoltată, prieteni buni cu opinii diferite încep discuţii în contradictoriu, lumea exagerează din toate direcţiile. După câteva zile-o săptămână subiectul se răceşte şi nimănui nu-i mai pasă. Eventual se va mai face un val mic când ceva pseudo-vedetă se va plânge de problema câinilor maidanezi. Sezonul ăsta am ales, iniţial, să nu mai intru în astfel de discuţii.
Da, iubesc câinii, de altfel toate animalele. Da, mă opresc seara, după o ploaie şi culeg melcii de pe trotuar şi-i pun in iarbă. Da, mănânc carne.
Nu ştiu dacă are legătură cu venirea toamnei sau creşterea în ani, dar de data asta m-am dat înapoi şi m-am uitat la imaginea de ansamblu.
Sunt rea şi suntem răi. Indiferent dacă vrem toţi câinii morţi, toţi câinii sterilizaţi sau liberi pe stradă.
Nu e suficient să nu faci rău ca să fii bun. Dacă nu faci bine eşti tot rău. O lume mai civilizată, mai umană, începe cu a face bine. Nu pot să cred că poţi pune bazele unui oraş, unei lumi mai curate, mai civilizate, cu un omor în masă.Şi sper să nu am niciodată nimic de a face cu vreunul din oamenii care se laudă pe facebook că dacă ar avea o armă ar împuşca toţi câinii.
Dincolo de asta, mai cred că nu ne cunoaştem cu adevărat. Poate că am văzut prea multe filme şi am citit prea multe cărţi despre lumi antiutopice, dar cred că tot ce ne lipseşte pentru a ne dezvălui cu adevărat sunt nişte situaţii extreme. Atunci o să vedem cum mămica casnică şi tăticul plin de umor şi generozitate şi colegul de treabă şi eu ne transformăm în ceea ce suntem. Atunci o să se vadă cine e om bun şi cine e om rău.

marți, 14 mai 2013

Patru roţi, un soare şi un câine

Sunt delăsătoare şi nu trebuie să-mi fii prieten apropiat ca să ştii asta despre mine. Aşa că, azi-noapte am încercat să lucrez tot ce am lăsat pe mâine vreme de o lună.
Cam pe la şase m-am gândit că ar fi cazul să trec pe acasă să fac un duş.
Trafic de la Universitate la Unirii, nu chiar aşa cum zice Vama, dar cert e că nimeni nu zâmbea.
Ajung pe gârlă, bag viteză, căci am descoperit că în adidaşi pedalezi mai bine decât în balerini.
Zâmmm, zâmmm, zâmm. Trag cu ochiul la soare şi văd pe partea cealaltă de gârlă un nene, 50 şi ceva de ani, tot pe două roţi.
Pedalez ostentativ mai tare. Se uită la mine, mă uit la el şi începem să pedalăm ca nişte manguste fără viitor, trecând prin bălţi şi sărind peste canale.
La un moment dat mă apropii de cartierul ăla rezidenţial bun de filmat poveşti de groază şi ştiu că acolo este un căţel blegoman, care uneori mă latră, alteori nu. Nu are nici un tipar. Îi place războiul psihologic. Încetinez aşadar. Oponentul meu mă vede şi o lasă mai uşor până îl ajung din nou din urmă.
Continuăm să pedalăm, am obrajii roşi şi abia respir. Ţin cu gura închisă pentru că la ultima tură am servit un biftec de muscă. Dar nu-mi pasă. Mi se întâmplă cel mai genial lucru posibil. Trăiesc cât de intens pot ultima sută de metri.
Ajungem la Autovit, nenea face stânga, eu fac dreapta. Soarele rămâne între noi.

vineri, 10 mai 2013

Prăjitură cu căpşuni sau alţi monştri zemoşi

3 ouă
400g făină
200g zahăr
1 praf de copt
1 zahăr vanilat (opţional: încă 2 pentru a pune căpşunile la însiropat)
150ml ulei
nişte lapte
căpşuni, prune, rabarbăr, piersici etc

Ouăle. Le dai cu capul de ceva, să se spargă şi le separi cu ură interiorul: gălbenuşurile într-un castron înalt, albuşurile în altul. Gălbenuşurile îngroapă-le  în cele 200 g de zahăr şi arată-le mixerul până le citeşti frica în ochi. Bate-le până devin una cu zahărul, o pasta albicioasă.
Până să se dezmeticească adaugă uleiul, făina, praful de co,pt (tinde să se ascundă pe după oale, să uiţi de el), zahărul vanilat şi lapte, să curgă laptele (în acest punct poţi râde malefic sau şi mai devreme ordinea în care le pui nu e importantă).
Ştii ce e de făcut. :|
Mixerul.

Între timp sau înainte pune un sclav să taie fructele cât de cât acceptabil. Dacă nu ai sclav, poţi să o faci şi tu. Eu am pus căpşunile la însiropat cu 2 pliculeţe de zahăr vanilat pentru că îmi place să văd cum se scurge viaţa din ele, dar şi pentru că erau acrişoare.

Încinge cuptorul, fără milă. Pe la 150 de grade. Toarnă aluatul într-o tavă înaltă şi dă-l la cuptor pentru cca 20-30 min.

Scoate tava, cu mâinile goale dacă eşti Yeti, altfel cu mănuşi sau prosop. Aşează fructele la culcare, cel puţin aşa cred ele heheheeee (acelaşi râs malefic). Mie îmi place să le pun când aluatul e cât de cît moale, să se lase în el, să simtă durerea. Trebuie avut grijă sa nu fie prea moale să nu rămână crud în jurul fructului.

Înapoi la cuptor pentru încă 10 min.

În timp ce fructele urlă în cuptor şi bat în geam ia albuşurile, ameţeste-le cu două linguri de zahăr şi mixerul pe ele până se fac o ditamai spuma, ţeapănă. Nu te speria, albuşurile sunt nişte dubioase, le place bătaia.

Tava din nou afară. Fructele vor fi moarte până în acest moment. Înveleşte-le cu pătura de spumă albă şi se vor întoarce în cuptor pentru încă 3-5min,până se coace puţin păturica.

Tava afară. Stinge cuptorul, asta dacă nu mai ai alte planuri machiavelice. Lasă prăjitură să se răcească. Apoi...
Ştii ce-i de făcut :|
Cuţitul.

joi, 2 mai 2013

Fitilul are două capete

Şi al meu, desigur. Diferenţa e că la unii arde mai repede, iar la alţii mai încet. Da' de aprins se aprinde la fel la toţi, zic eu.

In lumina acestui fapt vă povestesc de acum 7 ani, când eram anul I la facultate. Era februarie şi aveam primul meu examen. Învăţasem vreo trei zile pentru el. The enthusiasm was great with this one. Atunci and never again.
Eram in livada poştei şi îmi era teamă sa nu întârzii. Am decis sa iau un taxi, dar deşi erau multi clienti, nu era nici o maşină. Şi cum venea o maşină mi'o lua altcineva înainte. Mi aprinsese fitilul dar ardea greu.
Sa fi tot stat vreo jumate de ora când fitilul a ajuns la capăt şi când a venit următoarea maşină şi un cuplu a vrut sa urce, m'am încruntat, am marsaluit până acolo, i'am luat mâna tipului de pe portiera, m'am uitat in ochii lui şi ţinându'l încă de mână i'am zis 'asta e taxiul meu'. N'a reacţionat nicium, doar a bolborosit nişte scuze. Nu le'am auzit. Mă suisem in maşină şi până sa ajung la facultate a început sa miroasă a fum. Mi se stinsese fitilul.

P. S. Presimt ca in viitorul apropiat o sa iau un taximetrist de mână şi o sa'i spun "asta e strada mea"

vineri, 5 aprilie 2013

Typo3 4.7 Images don't resize

Of course this problem occurred because there was no ImageMagick available on the server.

However, this problem can easily be solved by installing alt_gd_magick. Jut make sure your GD is enabled, the version is 2.x and that it support all image types you use. You can check it by running a phpinfo file. (Make a phpinfo.php file in your root folder and inside write phpinfo(); between php tags)

marți, 19 martie 2013

Dacă îngerii ar bea

Daca îngerii ar bea ar spune 'Mai ştii când era sa te calce maşina şi eu te'am salvat? Ah, ce vremuri.

Erai mic şi prost şi credeai că există iubire fără sfârşit. Şi nu numai că credeai mai şi spuneai in gura mare. Şi cine ti'a şters toate lacrimile? Eu că, deh, sunt înger. Hai, mai toarnă un pahar.

Mai ştii când nu exista nimic relativ in lumea ta? Şi acum? M'ai innebunit când te plângi de ce minte îngustă aveai atunci... Că doar de'aia m'am apucat de băut. Hai, nu fă faţa aia.
Am avut şi vremuri bune când am râs cu lacrimi şi când am plans cu zâmbete. Da, da, nu te fă că nu'ti aminteşti. Ee, uite, aşa esti tu, nimic nu te mulţumeşte şi sa ştii că nu e vina mea. Nu eu te'am învăţat ce înseamnă mediocru. Singur te'ai uitat in dex. Zi'mi şi mie, cine te pune sa te regăseşti in definiţia altcuiva? Ha? Ti'am tot zis, defineşte'te singur. Ei hai, sa nu cazi acum pe gânduri. De asta nu'mi place sa beau cu tine, nu ai haz. Şi vezi cu scaunul ăla, că nu am chef sa lucrez peste program. Toarnă.

Îţi place primăvara, aşa'i? Şi mie. Nici nu mai ştiu dacă eu te'am învăţat sau tu pe mine sa trăieşti primăvara cu toată fiinţa. Te ştiu eu, zilele astea o sa începi sa speri şi o sa visezi si zâmbetul o sa'ti rămână pe buze, fără sa vrea sa plece, cum lumină refuză sa plece chiar şi după 6. Bata'te norocu', iar devin poetic.

Nu e rău. Lasă, e bine sa fie primăvară, cu oameni vechi şi noi. Ştiu eu ce ai pe suflet, dar nu pot sa te ajut. Nu te pot feri decât de ce e in afara ta, ti'am mai spus asta. Oricum, orice va fi, nimic nu e o tragedie decât dacă e o tragedie. Şi de astea am eu grijă.

Mai e ceva in sticlă? Da incoa'. Hai, destul am vorbit, deschide inima şi mintea. E primăvară, idei, momente şi oameni răsar de peste tot. Ieşi afara şi culege, dar ai grijă pe unde umbli, eu trag un pui de somn.'

vineri, 1 februarie 2013

Aschia îşi ia avant şi sare departe de trunchi. O poveste tristă, redundantă şi recurentă

Aschia îşi ia avant şi sare departe de trunchi. Sau cel puţin aşa crede. Şi de ce ar vrea sa sara departe de trunchi? Nu tot timpul, dar se întâmplă. Nu'i place cum vorbeşte trunchiul, nu'i place cum îşi educă aschiile şi crede că asta e singură şansă pentru aschiile proprii, sa sara departe. Ce nu ştie aschia e că nu poţi contrazice înţelepciunea populară şi nici cea genetica.

La distanţă fiind, mai devreme decât s'ar fi aşteptat, se găseşte într'o situaţie in care cel mai bun comentariu i se pare o expresie a trunchiului. Astfel se trezeşte zicând 'te mănânc cu fulgi cu tot' si in secundă următoare, vrând sa se dezică, adaugă, 'vorba trunchiului'. Phew. S'a liniştit. Nu e vorba ei, e clar. Situatiile continuă sa se repete şi expresiile se tot repetă şi ele, astfel încât vorba trunchiului, nu, nu devine vorba aschiei. Dar nu mai adaugă in coadă "vorba trunchiului", ar fi redundant pentru cei din jur. Ce nu ştie aschia e că, cei din jur ii atribuie ei vorbele şi la fel de nebagatoare de seama e şi cu înfăţişarea ei. Pe zi ce trece se îngraşă şi aduce tot mai mult a trunchi.

Apoi, într'o zi, însorită sau ne, trunchiul moare şi aschia, trunchi la rândul ei de'acuma, pentru o vreme va adaugă la sfârşitul expresiilor "vorba trunchiul, Dumnezeu sa'l ierte". Ea încă se gândeşte că nu sunt vorbele ei, dar nu pentru mult timp. Ce o trezeşte la realitate? Intr-o altă zi, nu îndepărtata, îşi vede aschia luându'şi avânt.

Sfârşit alternativ fericit: cu fiecare generaţie de aşchii trunchiul primordial se îndepărteaza tot mai mult de pădure

miercuri, 30 ianuarie 2013

E şi ura un sentiment

Urăsc o grămadă de chestii. Urăsc când pătura iese din cearceaf, când mi se electrizează părul, când îmi îngheaţă picioarele, când mă mănâncă nasul, urăsc drobul si varza călită, urăsc chimenul şi mărarul, dar nu urăsc oameni, aproape niciodată. De fapt, singurul om pe care l-am  urât, a fost nenea Janczi, pădurar în Poiană.
La şcoală şi în toate poveştile pădurarul era un om cu sufletul mare cât pădurea, îmbrăcat în verde, cu o puşcă pe umăr, puşcă pe care o are pentru lupul cel rău, cu mustaţă şi o pălărie verde, căzută uşor pe ureche. Pădurarul din poveste locuieşte în pădure, pentru că nu ar rezista să fie departe de ea, hrăneşte animalele şi este binevoitor cu toţi copiii pe care îi întâlneşte.

Ei bine, nenea Janczi avea costum verde, mustaţă şi locuia în pădure, dar nu într-o căsuţă, ci într-o vilă construită din lemn din pădure. Şi el avea puşcă, dar nu o ţinea pentru lupul cel rău. Împuşcaanimale. Nu dădea de mâncare animalelor, ci le mânca el. Cât despre copii, eu eram copil şi m-a speriat atât de tare încât l-am urât.

Aveam 7 ani, o rochie galbenă cu funde roz şi un câine negru. Pe câine îl chema Lili şi era puiul lui Mili, dar nu i-am pus numele după mamă, avea blana foarte linsă şi lucioasă - Lili. Lucioasă era mai ales pentru că fura ouă de la găini, ceea ce e puţin hilar pentru că mama ei era caniche, cu părul creţ. Trecând cu vederea aceste mici furturi, Lili era un câine foarte serios, stătea mereu cu spatele drept şi a crescut numai pui cuminţi şi educaţi. În plus, dacă mă băteam cu palma peste burtă şi-i ziceam "sus" sărea pe mine şi stătea aşa până o dădeam jos. Nu sărea ca alţi câini pezvenghi deşălaţi sau hiperentuziasmată, ci o făcea cu demnitate, ca şi cum ar fi executat un număr de gimnastică la jocurile olimpice.
Aşadar, eram cu Lili la mama la servici când a apărut nenea Janczi cu puşca pe umăr. Lili a început să latre şi m-am dus după ea, să nu-l muşte. Şi ea îl ura, ştia că mai împuşcase câini. Când a văzut-o, nu a ţinut cont că era un copil prin preajmă, a pus puşca la ochi şi a îndreptat-o spre câine. Lili nu a mai înaintat, dar a continuat să latre cu furie. În secunda aia mi s-au înmuiat genunchii, inima mi-a căzut în stomac şi a început să se bată cu maţele. Pentru o clipă m-am blocat, dar în secunda următoare am sărit de gâtul lui Lili. Atunci pădurarul a început să râdă şi a lăsat puşca jos.
Pentru el fusese o glumă. Şi atunci l-am urât. L-am urât pentru că i se părea amuzant să omoare.

vineri, 25 ianuarie 2013

Când nu te caută Poliţia

Când nu te caută Poliţia o cauţi tu pe ea.
Deşi părea o zi bună, ieri, cu tot cu cerul senin, s'ă dovedit a fi o zi de jale. Ieşind din scară mi'a fost dat sa văd lipsa bicicletei mele, Pegas nu mai era. Un gând de furie m'a luat de la picioare in sus. M'am gândit că poate e plecat cu Alin, dar cand mi'a zis că nu e cu el mania s'a transformat in tristeţe.
Oricine a făcut asta trebuia sa plătească, cumva. Încă nu ştiu cum.

Urmând sfatul lui Radu, am pornit in căutarea Poliţiei.
La fel cum socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nici adresa de pe site nu corespunde cu cea din realitate. Am pribegit o vreme pe lângă Apărătorii Patriei, pe stradă nici tipenie de om. Până la urmă am văzut un bătrân, care părea de'al locului. Ma apropii de el şi până sa deschid gura ma întreabă "unde e secţia de poliţie?" Ii zic că şi eu o caut şi aşa pornim într'o mini-aventură.(ştiu, numai mie mi se poate întâmplă aşa ceva)
 Am mai orbecait puţin până am dat de nişte oameni pe care sa'i întreb. Cu noile indicaţii şi nou avant am redirectionat mersul. Nenea, care era născut in 1928, cred că nu a sesizat înmulţirea maşinilor şi apariţia trotuarelor de'a lungul anilor, pentru că mergea exclusiv pe stradă şi striga in gura mare "unde sunteţi bă? Unde v'ati băgat?" Oamenii se uitau la noi, maşinile claxonau iar eu mi'am asumat rolul de nepoata cuminte.
Ajungând într'o intersectie, unde trebuia sa facem stânga, omul a mers înainte. Strig după el. Nimic. Strig mai tare. Tot nimic. Alerg după el, îl întorc din drum şi in două minute ne trezim un faţă secţiei.
 Ca o nepoată politicoasă L'am lăsat sa'şi spună oful primul. Aşa am aflat că a fost păcălit sa cumpere nişte oale. Asta pe scurt. Povestea a durat 10 min şi era alambicata, plină de detalii searbade.
A fost îndrumat la relaţii cu publicul, unde a repetat povestea, ceva mai scurt, dar a compensat cu arborele genealogic şi povestea vieţii lui, pe care nu a terminat'o încă.
In timpul asta eu am depus plângere in 3 exemplare, m'am contrazis cu un nene poliţist, ne'am împăcat, am schimbat trivialitati cu un alt nene poliţist şi am discutat treburi serioase cu primul poliţist.
Acum ii aştept sa mergem sa facem poze la locul faptei.
Nenea încă povesteşte.
Iuhuuuuu. O sa merg cu maşina poliţiei.

luni, 21 ianuarie 2013

Creveţi marinaţi în apă de ploaie II

Vă spuneam că am gătit vineri. Iată rezultatul


Dacă vă place puteţi să ne daţi like şi să ne daţi mai departe. Youtube like.

vineri, 18 ianuarie 2013

Creveti marinati in apă de ploaie

Oamenii sunt faini, mai ales când te conving sa faci un fel de mâncare nebun.
Cosmin are cele mai tari ustensile, Raluca cel mai mare entuziasm.
Înarmaţi cu cartoane, bomboane, soldatei, pietre, poze, scenarii şi idei, am campat bucătăria mobilă in cişmigiu pe o banca udă.
Printre copaci şi excremente de câine am improvizat un cadru pentru ceea ce sperăm sa fie un remake după Forrest Gump.
Apă se scurgea din cer, apă se scurgea din copaci, apă baltea in cizme.
Fiecare obiect şi'a avut locul lui in poveste, mai puţini crevetii. Ei s'au plimbat din cutie in bărcuta, din barcuta in mâna şi înapoi in barcuta. Cei mai norocoşi au avut ocazia sa zboare, pe post de proiectile.
Ultimii au rămas la marinat, pe coşul de gunoi. Dovadă. Că acolo am făcut noi mâncare.

luni, 14 ianuarie 2013

Naivă și puțin hiperactivă și cu diacritice și cu multă treabă. Mulțumesc Jakob.

Îmi place pepenela galben. Foarte mult. Era o vreme când credeam că lucrarea de licență se face din pepene galben și baloane. Încă cred asta, dar pentru disertație. Și iarăși, fie genial, fie un șut în fund. Oricum ar fi, îmi place pepenele galben. Ba nu, îl iubesc.

 Mai demult îmi plăceau și gărgărițele. Îmi plăceau așa de mult încât am dat-o pe a mea, spre încredințare, cu încredere. Nu am mai recuperat-o. Nu mai împart gărgărițe.

(Nature calls badly)

Anul ăsta nu mai plec, așa cred acum. Nu aveam plan sa plec, oricum. Va trebui să-mi arunc sorcova. Of.

Mai am cămașa mov, în caz că vă întrebați. Acum am și bretele, galbene și negre. Sunt bune pentru susținere.

Azi e luni și crește iarba. Crește de sub zăpadă și măselele de minte au ieșit toate. Și dacă tot veni vorba de frig, nu mi se mai înroșește nasul iarna. Poate e din cauză că m-am mutat în București.

Nici cu IE nu m-am mai certat de mult. E bine.

Tiersen e tot aici. S-a împrietenit bine cu Pomplamoose și cu toți ceilalți de aici. De curând a făcut cunoștiință și cu Einaudi. Mă inspiră, pe rând, fiecare.

Toamnei nu-i mai scriu scrisori. Ne-am împăcat. Ieșim uneori cu bicicletele la plimbare. Nu, încredere nu am în ea, dar nu am de ce să fiu supărata fără oprire.

Ah, și colorez. Am primit multe culori de ziua mea. O să vă bucurați, poate, că am început să colorez fără sa dau peste linii. Dau, dar dau ca un artist.

 Am mințit. Aproape. Nu mai împart gărgărițe, dar cresc una de mică. M-am gândit că nu o să o mai dau nimănui. O să zboare ea când va vrea și acolo unde o sa zboare o să fie casa ei, chiar dacă zboară înapoi la mine în palmă.

Îmi redeclar hiperactivitatea din titlu și bine e, că am o groază de treabă.