miercuri, 30 ianuarie 2013

E şi ura un sentiment

Urăsc o grămadă de chestii. Urăsc când pătura iese din cearceaf, când mi se electrizează părul, când îmi îngheaţă picioarele, când mă mănâncă nasul, urăsc drobul si varza călită, urăsc chimenul şi mărarul, dar nu urăsc oameni, aproape niciodată. De fapt, singurul om pe care l-am  urât, a fost nenea Janczi, pădurar în Poiană.
La şcoală şi în toate poveştile pădurarul era un om cu sufletul mare cât pădurea, îmbrăcat în verde, cu o puşcă pe umăr, puşcă pe care o are pentru lupul cel rău, cu mustaţă şi o pălărie verde, căzută uşor pe ureche. Pădurarul din poveste locuieşte în pădure, pentru că nu ar rezista să fie departe de ea, hrăneşte animalele şi este binevoitor cu toţi copiii pe care îi întâlneşte.

Ei bine, nenea Janczi avea costum verde, mustaţă şi locuia în pădure, dar nu într-o căsuţă, ci într-o vilă construită din lemn din pădure. Şi el avea puşcă, dar nu o ţinea pentru lupul cel rău. Împuşcaanimale. Nu dădea de mâncare animalelor, ci le mânca el. Cât despre copii, eu eram copil şi m-a speriat atât de tare încât l-am urât.

Aveam 7 ani, o rochie galbenă cu funde roz şi un câine negru. Pe câine îl chema Lili şi era puiul lui Mili, dar nu i-am pus numele după mamă, avea blana foarte linsă şi lucioasă - Lili. Lucioasă era mai ales pentru că fura ouă de la găini, ceea ce e puţin hilar pentru că mama ei era caniche, cu părul creţ. Trecând cu vederea aceste mici furturi, Lili era un câine foarte serios, stătea mereu cu spatele drept şi a crescut numai pui cuminţi şi educaţi. În plus, dacă mă băteam cu palma peste burtă şi-i ziceam "sus" sărea pe mine şi stătea aşa până o dădeam jos. Nu sărea ca alţi câini pezvenghi deşălaţi sau hiperentuziasmată, ci o făcea cu demnitate, ca şi cum ar fi executat un număr de gimnastică la jocurile olimpice.
Aşadar, eram cu Lili la mama la servici când a apărut nenea Janczi cu puşca pe umăr. Lili a început să latre şi m-am dus după ea, să nu-l muşte. Şi ea îl ura, ştia că mai împuşcase câini. Când a văzut-o, nu a ţinut cont că era un copil prin preajmă, a pus puşca la ochi şi a îndreptat-o spre câine. Lili nu a mai înaintat, dar a continuat să latre cu furie. În secunda aia mi s-au înmuiat genunchii, inima mi-a căzut în stomac şi a început să se bată cu maţele. Pentru o clipă m-am blocat, dar în secunda următoare am sărit de gâtul lui Lili. Atunci pădurarul a început să râdă şi a lăsat puşca jos.
Pentru el fusese o glumă. Şi atunci l-am urât. L-am urât pentru că i se părea amuzant să omoare.

Niciun comentariu: