Scriu aici, deşi ştiu că nimeni nu mai citeşte bloguri. Stăm toţi pe facebook. Şi nu-s nici cine ştie ce formator de opinie.
Iarăşi povestea cu câinii vagabonzi, care au omorât un copil. În fiecare sezon se întîmplă o treabă din asta. Toate ziarele publică statistici despre oameni muşcaţi, număr de câini vagabonzi etc. Lumea comentează revoltată, prieteni buni cu opinii diferite încep discuţii în contradictoriu, lumea exagerează din toate direcţiile. După câteva zile-o săptămână subiectul se răceşte şi nimănui nu-i mai pasă. Eventual se va mai face un val mic când ceva pseudo-vedetă se va plânge de problema câinilor maidanezi. Sezonul ăsta am ales, iniţial, să nu mai intru în astfel de discuţii.
Da, iubesc câinii, de altfel toate animalele. Da, mă opresc seara, după o ploaie şi culeg melcii de pe trotuar şi-i pun in iarbă. Da, mănânc carne.
Nu ştiu dacă are legătură cu venirea toamnei sau creşterea în ani, dar de data asta m-am dat înapoi şi m-am uitat la imaginea de ansamblu.
Sunt rea şi suntem răi. Indiferent dacă vrem toţi câinii morţi, toţi câinii sterilizaţi sau liberi pe stradă.
Nu e suficient să nu faci rău ca să fii bun. Dacă nu faci bine eşti tot rău. O lume mai civilizată, mai umană, începe cu a face bine. Nu pot să cred că poţi pune bazele unui oraş, unei lumi mai curate, mai civilizate, cu un omor în masă.Şi sper să nu am niciodată nimic de a face cu vreunul din oamenii care se laudă pe facebook că dacă ar avea o armă ar împuşca toţi câinii.
Dincolo de asta, mai cred că nu ne cunoaştem cu adevărat. Poate că am văzut prea multe filme şi am citit prea multe cărţi despre lumi antiutopice, dar cred că tot ce ne lipseşte pentru a ne dezvălui cu adevărat sunt nişte situaţii extreme. Atunci o să vedem cum mămica casnică şi tăticul plin de umor şi generozitate şi colegul de treabă şi eu ne transformăm în ceea ce suntem. Atunci o să se vadă cine e om bun şi cine e om rău.