El face orice lucru frumos la vremea lui

De ceva vreme joc întrun film. De fapt e vorba de un film de lung metraj şi acea ceva vreme sunt cam 21 de ani.
Rolul principal a fost scris special pentru mine pentru că regizorul mă cunoaşte foarte bine.
Câteva scene..
O zi de noiembrie friguroasă. Seara. Mă grăbeam să încep filmările. Uşile s-au deschis larg, doctorii s-au grăbit să mă primească. Prin tumultul de voci: “seringă!” “împinge!” “respiră!” o voce mai calmă se făcu auzită: ”Naşterea îşi are vremea ei..”

Se schimbă cadrul. Tot frig. Plânsete gonesc noaptea şi se face dimineaţă..dar parcă tot nu-i lumină..A, ştiu! Am ochii închişi, strânşi. O ambulanţă pleacă..goală. Foarte slab se aude un glas, aproape mângâietor: “şi moartea îşi are vremea ei..”

Primăvară. În grădină, la Prejmer, trei figuri stau aplecate asupra câmpului. Plantam sfeclă. Ploaia picura mărunt-mărunt amestecându-se cu pământul şi cu buna-dispoziţie. Şi parcă chiar pământul zicea: “Săditul îşi are vremea lui.”

Următoarea scenă. O maşină gonea pe stradă. Frânele au scârţâit brusc..”Vulpi! De câte ori ţi-am zis să nu treci strada fără mine?” Prea târziu. Căţelul copilăriei mele nu mai era. Cu el a plecat şi o parte din mine, dar a venit altceva. Un glas. “Uciderea îşi are vremea ei.”

Păşeam încet pe treptele spitalului. Era plăcut să simt din nou asfalt sub picioare. Soarele mi se părea grozav. Maşinile îmi păreau că gonesc pe străzi deşi în realitate aveau viteză mică. Toate culorile erau vii şi dansau în jurul meu. îi iubeam pe toti! Iubeam viaţa! Parcă toate strigau la mine: “şi tămăduirea îşi are vremea ei!”

Un cadru mai vechi. O vară călduroasă. Filmul începuse în urmă cu 9 ani. Tata împreună cu câţiva muncitori spărgeau zidurile casei. Stăteam, mă uitam şi mă înecam. Mă înecam de praf si de lacrimi. Când au început să construiască noua casă am înţeles că dărâmarea îşi are vremea ei, şi zidirea îşi are vremea ei.

Să fi tot avut 4 ani. Erau oameni mulţi. Dorinţa de a primi o bomboană m-a împins în camera unde se afla sicriul bunicului. Au vrut să-mi pună o panglică în piept dar cineva m-a mângâiat pe creştet zicând „Las-o, că e mică şi nu ştie..” Ce să ştiu? Cortegiul funerar a pornit. Rodeam bomboane şi mersul ritmic al cailor precum şi plânsetul femeilor îmi răspundeau la întrebare.. Nu ştiam că şi bocitul îşi are vremea lui.

Aş fi vrut să poruncesc soarelui să nu apună. Să stea, să mai arunc o dată cu mingea, să mai joc elastic, să mai sar coarda, să las asfaltu’ să-mi alerge sub picioare şi asta pentru că şi jucatul îşi are vremea lui şi încă ce vreme!

Cuvinte grele cădeau asupra mea. Mă simţeam ca şi cum aş fi stat cu faţa în vânt şi nu puteam respira. M-am blocat şi nu puteam gândi decât că aruncarea pietrelor îşi are vremea ei.
Seara avea să curgă balsam „Iartă-mă, te rog..” adunatul îşi avea vremea lui.

Schimbarea cadrului. Toamna caldă. Cuvinte reci de despărţire. Lacrimi sărate. Vântul bate încetişor şi aduce 5 vorbe..”plânsul îşi are vremea lui..”

Alt cadru. O după-masă de vară. E cald dar nu de la soare..sunt cu prietenii. Pregăteam un proiect. Ne chinuiam să deschidem un fişier. Degeaba. Unul din noi s-a grăbit să tragă concluzia: “Băi, ce fază! În România până şi fişierele sunt corupte!” Hohote de râs s-au rostogolit ca o ploaie torenţială. Râdeam şi ne ţineam de burtă. Muream de râs..ba nu, trăiam de râs! Râsul îşi avea vremea lui.

O scenă filmată de curînd. Gara centrală. Mulţi oameni. Fiecare aleargă în treaba lui. Soarele se grbeşte să apună. Voci groase, subţiri, calde, plăcute, piţigăiate. Amestecul lor imită amestecul sentimentelor mele. Nu mai aud nimic. O îmbrăţişare, ultima şi pleacă.. Vocile încep să se desluşească iar. Printre ele “îmbrăţişarea îşi are vremea ei, şi depărtarea de îmbrăţişări îşi are vremea ei”

Primăvară iar. Stăteam pe bancă cu o bună prietenă. Muşcam cu nesaţ din câteva ceasuri de lene. Soarele, tot leneş, încălzea feţele şi făcea iarbă să pară mai verde, chiar şi dincoace de gard. Spaţiul dintre noi era plin de amintiri, glume, proiecte, poze, excursii. Niciuna din noi nu zicea nimic pentru că îşi avea vremea tăcerea.

Cald. Cald de la prieteni şi cald de la ciorba aburindă de pe masă. Ciorbă de fasole verde. Se aud clinchete de farfurii şi tacâmuri, sorbit needucat de ciorbă, râsete, vorbe. Toţi vorbeam aproape deodată. Unul povestea, altul intervenea, altul completa, alta incurca povestea, un altul începea alta poveste “stai ,bă, că încă n-am terminat!” “A, scuze..da' cum ziceam..” De fapt toţi spuneam acelaşi lucru: “şi vorbirea îşi are vremea ei..”

Aşa trece timpu' şi filmările continuă. Mai e din film pentru că am auzit că şi ruptul îşi are vremea lui, şi cusutul îşi are vremea lui. Chiar şi căutarea îşi are vremea ei, şi pierderea îşi are vremea ei, păstrarea îşi are vremea ei, şi lepădarea îşi are vremea ei şi în cele din urmă, iubitul îşi are vremea lui, şi urâtul îşi are vremea lui, războiul îşi are vremea lui, şi pacea îşi are vremea ei..Mi-am dat seama că îmi place tare mult filmu' ăsta. Şti de ce? Pentru că orice lucru Regizorul îl face frumos la vremea lui.
Aaaa, şi ar mai fi ceva. Mi-a zis tot El că şi vremea îşi va avea vremea ei şi acea vreme va ţine o veşnicie!