E şi ura un sentiment

Urăsc o grămadă de chestii. Urăsc când pătura iese din cearceaf, când mi se electrizează părul, când îmi îngheaţă picioarele, când mă mănâncă nasul, urăsc drobul si varza călită, urăsc chimenul şi mărarul, dar nu urăsc oameni, aproape niciodată. De fapt, singurul om pe care l-am  urât, a fost nenea Janczi, pădurar în Poiană.
La şcoală şi în toate poveştile pădurarul era un om cu sufletul mare cât pădurea, îmbrăcat în verde, cu o puşcă pe umăr, puşcă pe care o are pentru lupul cel rău, cu mustaţă şi o pălărie verde, căzută uşor pe ureche. Pădurarul din poveste locuieşte în pădure, pentru că nu ar rezista să fie departe de ea, hrăneşte animalele şi este binevoitor cu toţi copiii pe care îi întâlneşte.

Ei bine, nenea Janczi avea costum verde, mustaţă şi locuia în pădure, dar nu într-o căsuţă, ci într-o vilă construită din lemn din pădure. Şi el avea puşcă, dar nu o ţinea pentru lupul cel rău. Împuşcaanimale. Nu dădea de mâncare animalelor, ci le mânca el. Cât despre copii, eu eram copil şi m-a speriat atât de tare încât l-am urât.

Aveam 7 ani, o rochie galbenă cu funde roz şi un câine negru. Pe câine îl chema Lili şi era puiul lui Mili, dar nu i-am pus numele după mamă, avea blana foarte linsă şi lucioasă - Lili. Lucioasă era mai ales pentru că fura ouă de la găini, ceea ce e puţin hilar pentru că mama ei era caniche, cu părul creţ. Trecând cu vederea aceste mici furturi, Lili era un câine foarte serios, stătea mereu cu spatele drept şi a crescut numai pui cuminţi şi educaţi. În plus, dacă mă băteam cu palma peste burtă şi-i ziceam "sus" sărea pe mine şi stătea aşa până o dădeam jos. Nu sărea ca alţi câini pezvenghi deşălaţi sau hiperentuziasmată, ci o făcea cu demnitate, ca şi cum ar fi executat un număr de gimnastică la jocurile olimpice.
Aşadar, eram cu Lili la mama la servici când a apărut nenea Janczi cu puşca pe umăr. Lili a început să latre şi m-am dus după ea, să nu-l muşte. Şi ea îl ura, ştia că mai împuşcase câini. Când a văzut-o, nu a ţinut cont că era un copil prin preajmă, a pus puşca la ochi şi a îndreptat-o spre câine. Lili nu a mai înaintat, dar a continuat să latre cu furie. În secunda aia mi s-au înmuiat genunchii, inima mi-a căzut în stomac şi a început să se bată cu maţele. Pentru o clipă m-am blocat, dar în secunda următoare am sărit de gâtul lui Lili. Atunci pădurarul a început să râdă şi a lăsat puşca jos.
Pentru el fusese o glumă. Şi atunci l-am urât. L-am urât pentru că i se părea amuzant să omoare.

Când nu te caută Poliţia

Când nu te caută Poliţia o cauţi tu pe ea.
Deşi părea o zi bună, ieri, cu tot cu cerul senin, s'ă dovedit a fi o zi de jale. Ieşind din scară mi'a fost dat sa văd lipsa bicicletei mele, Pegas nu mai era. Un gând de furie m'a luat de la picioare in sus. M'am gândit că poate e plecat cu Alin, dar cand mi'a zis că nu e cu el mania s'a transformat in tristeţe.
Oricine a făcut asta trebuia sa plătească, cumva. Încă nu ştiu cum.

Urmând sfatul lui Radu, am pornit in căutarea Poliţiei.
La fel cum socoteală de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, nici adresa de pe site nu corespunde cu cea din realitate. Am pribegit o vreme pe lângă Apărătorii Patriei, pe stradă nici tipenie de om. Până la urmă am văzut un bătrân, care părea de'al locului. Ma apropii de el şi până sa deschid gura ma întreabă "unde e secţia de poliţie?" Ii zic că şi eu o caut şi aşa pornim într'o mini-aventură.(ştiu, numai mie mi se poate întâmplă aşa ceva)
 Am mai orbecait puţin până am dat de nişte oameni pe care sa'i întreb. Cu noile indicaţii şi nou avant am redirectionat mersul. Nenea, care era născut in 1928, cred că nu a sesizat înmulţirea maşinilor şi apariţia trotuarelor de'a lungul anilor, pentru că mergea exclusiv pe stradă şi striga in gura mare "unde sunteţi bă? Unde v'ati băgat?" Oamenii se uitau la noi, maşinile claxonau iar eu mi'am asumat rolul de nepoata cuminte.
Ajungând într'o intersectie, unde trebuia sa facem stânga, omul a mers înainte. Strig după el. Nimic. Strig mai tare. Tot nimic. Alerg după el, îl întorc din drum şi in două minute ne trezim un faţă secţiei.
 Ca o nepoată politicoasă L'am lăsat sa'şi spună oful primul. Aşa am aflat că a fost păcălit sa cumpere nişte oale. Asta pe scurt. Povestea a durat 10 min şi era alambicata, plină de detalii searbade.
A fost îndrumat la relaţii cu publicul, unde a repetat povestea, ceva mai scurt, dar a compensat cu arborele genealogic şi povestea vieţii lui, pe care nu a terminat'o încă.
In timpul asta eu am depus plângere in 3 exemplare, m'am contrazis cu un nene poliţist, ne'am împăcat, am schimbat trivialitati cu un alt nene poliţist şi am discutat treburi serioase cu primul poliţist.
Acum ii aştept sa mergem sa facem poze la locul faptei.
Nenea încă povesteşte.
Iuhuuuuu. O sa merg cu maşina poliţiei.

Creveţi marinaţi în apă de ploaie II

Vă spuneam că am gătit vineri. Iată rezultatul


Dacă vă place puteţi să ne daţi like şi să ne daţi mai departe. Youtube like.

Creveti marinati in apă de ploaie

Oamenii sunt faini, mai ales când te conving sa faci un fel de mâncare nebun.
Cosmin are cele mai tari ustensile, Raluca cel mai mare entuziasm.
Înarmaţi cu cartoane, bomboane, soldatei, pietre, poze, scenarii şi idei, am campat bucătăria mobilă in cişmigiu pe o banca udă.
Printre copaci şi excremente de câine am improvizat un cadru pentru ceea ce sperăm sa fie un remake după Forrest Gump.
Apă se scurgea din cer, apă se scurgea din copaci, apă baltea in cizme.
Fiecare obiect şi'a avut locul lui in poveste, mai puţini crevetii. Ei s'au plimbat din cutie in bărcuta, din barcuta in mâna şi înapoi in barcuta. Cei mai norocoşi au avut ocazia sa zboare, pe post de proiectile.
Ultimii au rămas la marinat, pe coşul de gunoi. Dovadă. Că acolo am făcut noi mâncare.

Naivă și puțin hiperactivă și cu diacritice și cu multă treabă. Mulțumesc Jakob.

Îmi place pepenela galben. Foarte mult. Era o vreme când credeam că lucrarea de licență se face din pepene galben și baloane. Încă cred asta, dar pentru disertație. Și iarăși, fie genial, fie un șut în fund. Oricum ar fi, îmi place pepenele galben. Ba nu, îl iubesc.

 Mai demult îmi plăceau și gărgărițele. Îmi plăceau așa de mult încât am dat-o pe a mea, spre încredințare, cu încredere. Nu am mai recuperat-o. Nu mai împart gărgărițe.

(Nature calls badly)

Anul ăsta nu mai plec, așa cred acum. Nu aveam plan sa plec, oricum. Va trebui să-mi arunc sorcova. Of.

Mai am cămașa mov, în caz că vă întrebați. Acum am și bretele, galbene și negre. Sunt bune pentru susținere.

Azi e luni și crește iarba. Crește de sub zăpadă și măselele de minte au ieșit toate. Și dacă tot veni vorba de frig, nu mi se mai înroșește nasul iarna. Poate e din cauză că m-am mutat în București.

Nici cu IE nu m-am mai certat de mult. E bine.

Tiersen e tot aici. S-a împrietenit bine cu Pomplamoose și cu toți ceilalți de aici. De curând a făcut cunoștiință și cu Einaudi. Mă inspiră, pe rând, fiecare.

Toamnei nu-i mai scriu scrisori. Ne-am împăcat. Ieșim uneori cu bicicletele la plimbare. Nu, încredere nu am în ea, dar nu am de ce să fiu supărata fără oprire.

Ah, și colorez. Am primit multe culori de ziua mea. O să vă bucurați, poate, că am început să colorez fără sa dau peste linii. Dau, dar dau ca un artist.

 Am mințit. Aproape. Nu mai împart gărgărițe, dar cresc una de mică. M-am gândit că nu o să o mai dau nimănui. O să zboare ea când va vrea și acolo unde o sa zboare o să fie casa ei, chiar dacă zboară înapoi la mine în palmă.

Îmi redeclar hiperactivitatea din titlu și bine e, că am o groază de treabă.