Carmen. O poveste despre un pachet de gumă și ochii care nu se văd și nu se uită

Carmen a fost multă vreme prietena mea cea mai bună. Chiar și acum are pătrățica ei în sinea mea, de unde nu o să plece niciodată. Nu am mai vorbit cu ea de mult prea foarte multă vreme. Nu știu ce lucrează, în ce oraș stă, dacă e într-o relație, la ce seriale se uită, dacă mai e vegetariană.
După ce a plecat din țară ne-am promis că o să ne scriem, dar nu am făcut-o decât foarte rar.

Acum multă vreme mi-am făcut un obicei din a nu rupe pachetul de gumă, chiar dacă mai sunt doar două-trei pastile în el. Azi-dimineață, căutând ceva în geacă, am văzut că Andrei și-a luat o gumă din pachetul meu și a rupt parte din pachet (!). M-am supărat instant, fără să-mi dau seama de ce. Până la urmă de ce mă încăpățânam să nu rup hârtia aia? Mi-am amintit în timp destul de scurt despre momentul când am realizat prima dată că nu rup ambalajul. Eram pe cine știe pe unde cu corul și Carmen mi-a cerut o gumă. I-am dat pachetul în care mai erau 3-4 pastile și s-a chinuit foarte mult să extragă una din ele, de-a lungul ambalajului. Când mi l-a dat înapoi a râs și mi-a zis „Mă omoară cum fiecare pachet al tău de gumă ar o istorie întreagă.” Da, it was my thing.

Între timp am ajuns și eu la concluzia că ar fi mai practic să mai rup din hârtie, dar m-am încăpățânat să nu o fac. Nu o fac pentru că îmi amintește de Carmen, de veselia ei, de gălăgia ei, de lipicioșenia ei. Îmi amintește de prostiile pe care ni le povesteam, de vecinul ei sforăitor, de beciul decorat, de cartofi copți, de rochii colorate, de nisip în papuci, de ciorbă nelegată, de haz, de necaz și de mine.

Carmen, mi-e dor de tine.

Prietenie până în awkward și înapoi

Odată cu noua funcție facebook, care îți amintește ce ai făcut fix acum trei ani, mă redescopăr în fiecare zi. Astăzi am găsit videoul ăsta.



Sunt fan (ne)declarat Cold Play și violoncel. (Poveste amuzantă. Un tip a mers într-o biserică la țară și a cântat o piesă la violoncel. A mai mers acolo și în alte ocazii, dar fără violoncel. În una din dățile ăstea o bătrânică la întrebat „Maică, dar cu violul când mai vii?”). Iar „Every Teardrop is a Waterfall” e pe departe în top 5. Ceea ce-mi place la coverul ăsta cel mai mult însă nu e muzica. Cei doi artiști sunt absolut adorabili în prietenia lor. O prietenie care face o călătorie în awkward și înapoi, prietenul tău cel mai bun stând jumate aplecat peste tine, împărțind un violoncel și orice urmă de spațiu intim.
Cei doi cântă împreună încă din copilărie și atât separat cât și împreună sunt muzicieni extraordinar de buni. În ciuda faptului că au vândut nenumărate albume, continuă să faca muzică pentru youtubeni. Alte coolăciuni găsițit pe pagina lor.
Mi se pare genial să ai un prieten căruia în orice moment poți să-i dai un cot în gură fără să se supere și atunci când aproape îți respiră în ureche, să poți face fața asta:

Go 2Cellos! You rock!

Între MindTrap și EarTrap (aka cum să-ți prinzi urechile, dar să te și distrezi)

 „Mica” obsesie pentru jocurile de escape the room i-o datorez fostei mele colege, Oana, care juca non-stop aceste jocuri și la un moment dat m-a virusat și pe mine.
După ce ea și-a schimbat locul de muncă, am continuat eu tradiția de a irosi timpul companiei jucând aceste jocuri.
Vă imaginați, deci, cât de mare și intensă mi-a fost bucuria când am aflat că în București există jocuri de escape the room de-adevăratelea. Like, SO FREAKING AWESOME!!!

Prima aventură într-o cameră obscură din care căutam ieșire am avut-o în toamna anului trecut, dar nu despre asta vreau să vă zic.
Povestea este despre MindTrap un joc de real escape room la care am participat acum două săptămâni.
Nu mai sunt de mult un student amărât, care merge la evenimente pentru bufet, dar trebuie să recunosc că și de încă eram, tot aș fi scos de undeva banii pentru a participa la aventură. Mai ales că prețurile scad cu cât grupul este mai mare.

Locația este destul de aproape de centru (în termeni bucureșteni), pe Dinicu Golescu nr 3, chit că, talentată cum sunt, am reușit să mă pierd și de data asta în drum spre. Ba chiar am tras-o și pe Raluca după mine în acest vortex al dezorientării.

Am fost împreună cu alte 9 persoane, una dintre ele fiind Raluca. Restul au fost strangers in the night. M-am temut că nu o să fiu în elementul meu din cauza asta, eu fiind un șoarece timid. M-am înșelat. Jocul mi-a captat atât de mult atenția, concentrarea și interesul încât am uitat să-mi hrănesc anxietățile sociale. A ajutat la asta și atitudinea echipei de la MindTrap, care păreau să fie oameni foarte ok, deschiși, amuzanți și plăcuți.
Casa în care se desfășoara jocul este una veche, dar modernizată în stil. Mi-au plăcut enorm desenele de pe pereți, atât de la recepție, cât și din camerele de joc propriu-zise. Deh, nu am depășit stadiul de măzgâlit pereții de la 3 ani.

Fără prea mult tam-tam și dramă ne-am despărțit în două echipe și ne-am început călătoria simultan în două ansambluri de escape diferite: Voodoo Room și Outbreak Room. Nu o să vă dau spoilere. Vă zic doar că sunt mișto amândouă și ambele povești, chiar dacă nu foarte complexe, sunt interesante. Singura comparație pe care mi-o permit, față de aventura din toamna trecută, este că povestea jocului nu era foarte prezentă. Atmosfera era foarte fain întreținută de muzica de background, props și, cum vă ziceam, chestii pe pereți, dar ar fi fost și mai goosebumpy dacă am fi știut mai mult din poveste.

Pe scurt despre activitatea în sine, echipa/persoana are 60 de minute să iasă din ansamblu (2 camere) și poate cere până la 4 indicii per cameră.

După terminarea primului ansamblu, ne-am reunit în sala de primire unde ne-am făcut reciproc în ciudă și ne-am ciocnit mai ceva ca la o luptă de cocoși, încercând să ne convingem reciproc care echipă e cea mai tare. Până la urmă am fost aproape la egalitate. Ambele echipe am reușit să ieșim dintr-un ansamblu (diferență de 4 minute) și tot la fel am eșuat să ieșim din celălalt ansamblu.

Înainte de plecare ne-am mai hlizit puțin, am făcut poze și ne-am dat cu părerea. În drum spre casă am luat autobuzul în direcția greșită. Am mers cu el până la capăt și ne-am întors apoi, timp în care am încercat să o conving pe Raluca să mâncăm shawrma de la apusului. N-a vrut. Îi era frică de țigani.