Despre matematica si viata

Cu cat cresti mai mare cu atat matematica incepe sa aibe tot mai putine limite. La gradinita faceam concurs cine poate sa numere pana la 10. Daca treceai de 12 si stiai si 13 erai un fel de geniu. Dincolo de 13 era un mister mare, o ceata in care nu stiai pe unde s-o iei, in care te loveai de numere gigantice care amenintau sa te manance daca nu le ziceai in ordine. In cls I se ridica ceata binisor si afli ca numaratul merge dincolo de 13, dincolo de 745, dincolo de 187.362, trebuie doar sa te concentrezi si poti sa numeri pan al infinit. Cu mare placere numaram la 'scunsea un doo infinituri sau chiar trei. Acum numerele sa si adunau si se scadeau. Mai tarziu se inmulteau si se imparteau. Totusi, daca dadea cu virgula..vorba aia 'da cu virgula'..asta inca nu stiu sa fac deci nu impart. Aici e limita. Si tot asa, pe masura ce cresteam limitele dispareau una cate una. Problema e ca odata cu disparitia limitelor tre'a sa invat tot mai mult, sa inteleg chestii aparent absurde, sa invat chestii pe dinafara si tot asa. Si tot asa e si cu viata. Lumea mea, la gradinita, era inalta de 80 de cm, colorata dupa fusta galbena cu funde roz si dupa camasa albastra, lata cat camera, fata blocului, curtea de la gradi si lada cu jucarii la un loc si grea cam cat puteam io sa ridic. Pe masura ce am crescut s-au schimbat si limitele. Am putut sa ridic mai mult, sa vad mai multe culori, sa ma uit in sus, sa trec strada, sa merg pana in statie. Tre'a sa am grija la masini, sa am grija sa nu ma ploo, sa-mi dau seama ca daca alerg fara grija o sa-mi julesc genunchii si tot asa. Acum..in secuna asta as vrea sa stiu sa numar numa' pana la 11.