Despre tonuri inalte si tristete

Fiind corist cu experienta (inconstienta de 10 ani si constienta de vro 5) si dirijor cu mai putina experienta, am constatat un lucru. Ma rog, am constatat mai multe lucruri, dar unul are relevanta pentru paralela ce urmeaza. Soprana, de felu' meu, am intalnit ocazional pana la 'din ce in ce mai des' note inalte, cum ar fi (acum nu stiu exact de unde sa incep, dar cred ca corect pt toata lumea ar fi de la mi bemol) mi bemol, mi, fa, fa diez, sol, sol diez, la si deocamdata ma opresc aici. Mi se intampla si mie si observ asta la multe din colegele mele si coristele mele, cum, exista o tendinta de canta tot mereu umpic, olecuta sub ton. Deobicei nu e mult, dar de fiecare data e enervant de mult. Practic e doar o problema care pleaca din minte, pentru ca vocea urca cum-necum si pana la bestematu' ala de la, dar e mereu sub. Si atunci te intrebi, daca vocea urca pana la la, inseamna ca mintea are o problema cu a canta un sol curat. Ai ajuns pana la la, inseamna ca ai trecut de tot solul, il ai.
La fel se intampla si cu tristetea, suferinta daca vrei. Are grade: mai multa, mai adanca, mai lunga. Acuma daca ai ajuns, la un moment dat, pe un la de tristete, nota intreaga, in forte, ai tot dreptul sa plangi, sa inchizi ochii si sa ceri intuneric. La un moment dat trece, te trezesti, ai supravietuit (sper ca nimeni nu simte asta cand canta sus :))). Ce inseamna asta? Ai ajuns la la! Ai solul! Deci, ai supravietuit unui la, sa nu te mai aud ca plangi pe un sol sau fa.

Dar sti ce? Cu toata teoria asta despre voce si minte, sopranele tot sub ton sunt, indiferent daca au ajuns pana la la sau chiar si. La fel, chiar daca supravietuiesti unui la de tristete nu ai solul..De fapt, nici nu-ti trebe solul..iti trebe cerul.